Profil

Fotografia mea
las descrierea mea la discreţia altora.

marți, 30 august 2011

Ziua Limbii

  Ziua de 31 August a fost mai întotdeauna un refugiu pentru refugiaţii limbii române de partea asta a Prutului. O ocazie de manifestare a scriitorilor (inclusiv a celor rataţi), un prilej de a pune degetul pe rană pentru cei care tânjesc după cârnaţul de 14 copeici şi o zi de odihnă pentru toată "clasa" muncitoare (plină de repetenţi).
  Ce este mai frumos decât să ai un imn pe care toate lesbienele îl jinduiesc? Cu ce altceva să ne mândrim dacă nu cu o limbă pe care nu ştim la ce foloseşte?
  O sărbătoare a limbii e ca şi un monument al cărţii (cu care ne-am învrednicit, nu?). 
 Adică suntem îndemnaţi să contemplăm o bucată de marmură, fără a fi încurajaţi să ne abonăm la biblioteci şi să le mai îmbogăţim cu cărţi în limba română. În caz contrar, care va fi efectul pe termen lung? Vom avea turişti care să se holbeze la o piatră, în timp ce tânăra generaţie va fi plină de anaflabeţi.
   La fel şi cu Ziua Limbii, e mai uşor să sărbătoreşti, decât să te înveţi a vorbi corect. E mai accesibil să le dai oamenilor un motiv de beţie, decât o lecţie de gramatică.
   Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu sunt împotriva omagierii limbii române, mai ales când e încă nevoie de acest lucru, când încă mulţi venetici se cred mai moldoveni decât Ştefan cel Mare, mai autohtoni decât străbuneii noştri. Dar nu e suficient. Trebuie să avem o politică lingvistică mai coerentă şi cât de cât constantă. Nu se poate să acorzi cetăţenie (sau să prelungeşti actele de identitate) pe bază rulantă celor care nu ştiu o iotă în limba de stat (şi de şezut) a acestei ţări. Este inadmisibil să mergi la negocieri cu cineva care nu recunoaşte limba pe care o vorbeşti. E ca şi cum ar pune la îndoială identitatea ta. Parafrazându-l pe Eminescu, cum să-i spui vorbeşti despre naţionalism celui care pune la îndoială existenţa naţiunii tale? Sau cum să-i vorbeşti de limba română, dacă el nu recunoaşte inexistenţa celei moldoveneşti?
  Promit să revin, până pisica nu-mi va muşca limba. ;)
Şi pentru delectare:  

vineri, 26 august 2011

Moldova fără moldoveni

   Mai ţineţi minte sloganul: "Moldova fără Voronin, Moldova fără comunişti"? Ei bine, nu se poate fără, atâta timp cât vor fi mai mulţi moldoveni decât cetăţeni, mai mulţi oportunişti decât patrioţi, într-un cuvânt - idioţi.
   Imaginaţi-vă ţărişoara noastră fără mulţi dintre noi, ar fi asemănător cu porcul fără noroi. Ar fi ca Japonia fără cutremure şi ca protestarii fără Brega (oricare dintre ei). Am avea mai multe animale pe străzi şi mai puţine în instituţiile de stat, ar mai exista centrul istoric al Chişinăului şi nu ar fi nevoie de (in)cultura de la Piaţa Centrală.
   Nu ar trebui să mai alegem stânga sau dreapta, Estul sau Vestul, Fundul Galbenei sau Everestul. Nu am mai sta la cozi pentru cetăţenie, pentru botez, pentru înmormântare sau pentru căsătorie (nu neapărat în această ordine). Nu ne-am împinge pentru un loc în troleibuz, pentru un profil lipit de partbrizul unui microbuz. Nu ne-ar mai cere nimeni mită, n-ar avea cine să comită accidente. Nu am mai împrejmui pădurile şi n-am căuta să ne închidem gurile. Nu ne-am preface că avem justiţie, oricum legea junglei ar rămâne.
   Sună ireal? De acord. Dar nu v-aţi săturat de realitatea noastră?
  Citisem că nu va mai fi "show aviatic" pe 27 (a se vedea: http://www.publika.md/fara-show-aviatic-de-ziua-independentei_452571.html). Păcat, chiar vroiam să mai zboare cineva din fotoliul moale în care s-a aciuat. Nu-i nimic, mai rabd vreo 20 de ani. Oricum nimic n-o să se schimbe, dacă în Moldova vom avea mai mulţi moldoveni, decât cetăţeni.
  

joi, 25 august 2011

Parada ca o parodie?

   Probabil, aspectul cel mai incitant al serbării independenţei îl reprezintă parada militară, organizată în premieră (de premier) în acest an. Părerile sunt împărţite, la fel ca în toate şi despre tot în ţărişoara noastră. Vorba aceea: unde-s 2 moldoveni, acolo-s 3 păreri.
   Să încercăm a nu da aprecieri unui eveniment ce nu s-a produs încă, ci să analizăm cauzele şi consecinţele unei decizii asumate de guvernanţi. În acest sens, Dionis remarca faptul că există două tabere: pro şi contra paradei militare. Sunt de acord că unii agreează ideea, alţii o dezavuează, dar să recunoaştem că există şi acei care o ignoră, ca rezultat a unei stări de apatie ce ne caracterizează de cel puţin 20 ani.
   Pe de altă parte, Traian consideră inoportună defilarea unităţilor şi a tehnicii militare în Chişinău din motivele indicate aici: http://traianvasilcau.wordpress.com/2011/08/25/parada-nebunilor/.
    Nu încerc să combat sau să susţin punctele lor de vedere, mă interesează motivaţia, dar şi seriozitatea acestui demers. Nu ar fi prima dată când moldovenii încearcă să întreprindă ceva de ochii lumii sau din interese mercantile. Să nu uităm că avem mulţi foşti şi actuali oameni de afaceri care trag sforile în politică şi privesc la lucruri ca la business, de unde vor scoate dividente. Oare nu din aceleaşi motive a fost chemat şi adus "Bidonul" în Moldova? Oare nu din acest considerent au apărut tot felul de fundaţii, ca ciupercile după ploaie? Oare nu de asta, mass-media, care e o epavă din punct de vedere financiar, atrage atâtea investiţii de ceva timp încoace?... Dacă la începutul anilor '90 cine avea televizor color erai cel mai krutoi, acuma trebuie să ai o televiziune - două.
    Parada militară este un prilej deosebit pentru erijări în postura de lideri şi salvatori ai neamului şi o ocazie pentru a muşamaliza problemele cu care se confruntă societatea. Dar asta nu înseamnă că fără parada militară homo politicus nu ar fi căutat şi găsit cum să se manifeste, iar problemele societăţii ar fi fost soluţionate. Nu cred că având 9 milioane de lei statul ar fi mai înfloritor, că peste 5 ani am deveni membri UE, că salariul mediu ar fi echivalent cu cel din Suedia, spre exemplu.
    Întrebarea pe care aş adresa-o este nu de ce avem paradă cu ocazia a 20 de ani de independenţă, ci de ce avem şi parodie pe lângă ea? De ce blindatele nu au fost scoase la repetiţii în starea în care erau de fapt, iar militarii au fost nu doar instruiţi, dar şi pregătiţi ca pentru o piesă de teatru? De ce de curând s-a modificat marşul de defilare? Altfel spus, de ce abia acum unii şi-au amintit că avem armată?
    Armata, finanţele şi politica externă sunt domeniile prioritate în cadrul unui stat, celelalte (educaţia, sănătatea etc.) - secundare. De aceea, Elveţia este o confederaţie, iar Germania - federaţie. Adică în primul caz, domeniile prioritare revin în gestiunea cantoanelor, iar cele secundare aparţin puterii centrale, iar într-o federaţie - viceversa. Şi cum rămâne cu R. Moldova, stat unitar şi indivizibil, conform Constituţiei? Teoretic, guvernul central administrează toate domeniile, armata fiind unul definitoriu pentru aprecierea acelui (acelor) guverne. Iar dacă din armată s-a furat, nu putem spune că şi din R. Moldova s-a furat? Iar dacă din armată au dezertat, în timpul serviciului soldaţi s-au sinucis şi de lipsuri au suferit, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi la nivelul întregii societăţi? Dostoievski spunea că poţi judeca o ţară după nivelul închisorilor sale ("Crimă şi pedeapsă"), dar această comparaţie este valabilă şi în cazul armatei noastre.
   Aşadar, cel puţin dintr-un motiv mă bucur că se organizează parada militară - amintindu-ne de armată, poate ne-om aminti şi de noi.



miercuri, 24 august 2011

"Ca la 20 de ani, fără griji şi..." dă Doamne, fără bădărani

   După cum am promis, revin la subiectul grandioasei şi omniprezentei semnificaţii a zilei de 27 august 2011, cu ocazia căreia se desfăşoară numeroase conferinţe şi simpozioane, întâlniri şi despărţiri, pupături şi înjurături, în care oameni ce se cred importanţi analizează cât de important a fost evenimentul consumat (şi expirat) în urmă cu 20 de ani.
  De ce? Pentru că avem cu ce, dom'le! Avem o istorie care nu e doar a noastră, o limbă pe care nu prea ştim să o vorbim, darămite cum s-o denumim, avem câte un preşedinte pe an şi câte 101 de birocraţi în Divan. Avem mai mulţi cetăţeni devotaţi peste hotare decât în ţară, mulţi economişti şi o firavă economie, mulţi jurişti, dar şi multe dosare la CEDO.
  Ne putem trimite unii pe alţii cât mai departe, dar nu ne putem deplasa în Europa fără viză. Ne putem construi o casă, dar trebuie să trăim în sarai. Ne putem certa, dar nu ne putem împăca. Facem din orice nuntă sau înmormântare. Şi atunci cu ce suntem unici, oare? Oare nu mai sunt alţii ca noi, care au aceleaşi trei culori şi aceeaşi credinţă? Oare independenţa nu era decât un pas pe drumul ce ne-a rămas să-l parcurgem?
  Un amic compara aceşti 20 de ani de independenţă cu anii unui om (vezi: http://victorchironda.din.md/?p=485), dar omul, spre deosebire de alte fiinţe, nu se poate dezvolta, nu poate supravieţui fără supravegherea unui părinte sau a unui tutore pentru o perioadă de cel puţin 3-5 ani. Şi-atunci, nefiind "supravegheaţi", credeţi că am "crescut" drept? Că nu ne-au "altoit" grijile, că nu ne-au mâncat "viermii", că mai putem da "roadă"?
  Cine serbează fastuos aceşti 20 de ani de independenţă, se îmbată cu propriul orgoliu, precum un tânăr la balul de absolvire. Cel puţin jumătate din anii de independenţă au fost pierduţi în mod irecuperabil. Au fost irosiţi pe la "cumătrii" în Comunitatea Stupizilor Incurabili şi pe "mâncăruri" pline cu Eu-ri. Au fost ani buni de captivitate între seceră şi ciocan, de "umblat" pe la FeMeI, de căutare a luminiţei de la capătul urnei de vot, de prihvatizări legale şi de căţărări în "copaci protestatari" a unor animale politice.
  





luni, 22 august 2011

Problema mea


Problema mea este că sunt o problemă. Pentru că respir, pentru că gândesc, pentru că merg pe stradă purtând chipiul „Basarabia – pământ românesc”. Recent, m-am convins că încă cel puţin 20.000 de tineri nu vor să fie consideraţi probleme. Dar parcă nici otomanii nu şi-au dorit problema orientală
Mă iertaţi, am uitat să mă prezint: sunt basarabean, român, moldovean şi, de fapt, pe jumătate ucrainean. Celor care recurg la afirmaţia lui S. Bărnuţiu: „duşmani ai naţionalităţii române sunt străinii din mijlocul nostru”, le-aş replica în stilul lui T. Maiorescu: „singura noastră temere nu este că vom deveni vreodată germani, lucru imposibil, dar că principele german ar putea deveni prea român”.
Da, sunt naţionalist. Cei care nu privesc mai departe de streşina casei şi spun: „Ia mai lăsaţi-mă cu naţiunea, ajunge că-mi bat capul de familie” ar trebui să ştie că trăim în mileniul III, când naţiunile, şi nu triburile, determină evoluţia omenirii. Totodată, nu suntem nişte maşini biologice, iar ideologia homo sovieticus ţine de domeniul trecutului; nemaivorbind că cea mai influentă instituţie din lume se intitulează „Organizaţia Naţiunilor Unite”, şi nu „Organizaţia Statelor Unite”.
Îmi iubesc neamul românesc, limba pe care o vorbesc şi trecutul pe care îl cinstesc. Spre deosebire de un ultranaţionalist, nu voi distruge niciodată bustul lui A. Puşkin din Chişinău, dar nici nu voi fi acel „patriot” indiferent de tergiversarea amplasării bustului lui L. Rebreanu.
De-a lungul scurtei vieţi, am observat cum alţii se dădeau mai patrioţi decât mine. O doamnă vorbitoare de limba rusă, cu origini din Bielorusia, m-a apostrofat că Moldova este şi patria ei. Şi-atunci care este patria mea? N-am mai întrebat-o la care Moldovă se referea: la cea istorică sau la asta isterică? Am încercat să o înţeleg, pentru că „e bine să înveţe un popor de la altul, însă nu e bine să înveţe un popor pe altul” (Gr. Vieru). În rusă, patrie înseamnă родина, adică „ţara unde te-ai născut”, în timp ce în română patrie echivalează cu „ţara părinţilor, adică România Mare” (Vl. Beşleagă). Probabil dacă doamna respectivă s-ar fi născut în Zimbabwe aceea ar fi fost patria ei. Nu ştiu dacă acelaşi lucru se poate spune despre un român adevărat.
O altă persoană, completând un formular în prezenţa mea, s-a apucat să scrie la rubrica limba maternă: „rusa” şi „româna”. Am rămas nedumerit: dacă nu poţi avea două mame, cum poţi să ai două limbi materne?..
În condiţiile unor „hotare care în loc să ne-nconjoare, ne separă”, a unei „Românii înconjurate de români”, basarabenii au ajuns a fi prinşi între ciocan şi… seceră (sau era nicovală?). Ba chiar, primesc reproşuri: „când le-o veni cheful se vor debarasa de comunism”. De aceea întreb: oare vreunui ostatic, atunci când „i-a venit cheful”, a reuşit să scape de răpitori? Cert e că dacă România se va feri de noi ca de leproşi (C. Tănase), riscăm să rămânem mult tip în „rezervaţie”.
Din păcate, protestele din aprilie au fost ca un dans pe o corabie ce se scufundă. Pe net circula următoarea afirmaţie: „revolta tinerilor a fost ca o mişcare browniană, care şi-a făcut iluzia că schimbă regimul”. E adevărat că, manifestând în stradă în mod dezorganizat, am sărit în gol fără paraşută, dar mai grav este că nu văd de unde ne-ar creşte aripi, în timp ce idealul se pierde la orizont...
În schimb, susţinerea venită din dreapta Prutului, în special de la acei „paşoptişti contemporani”, de la tinerii plecaţi la studii în România, induce ideea că am depăşit faza luptei cu morile de vânt. Motiv pentru care ne încearcă un sentiment de gratitudine. Cu alte cuvinte – vă mulţumim! Neîndoielnic, drumul este lung, dar până şi cel mai lung drum începe cu un pas (sperăm, nu cu stângul). După cum spunea Seneca: „nu pentru că aceste lucruri sunt grele nu îndrăznim, ci pentru că nu îndrăznim ele sunt grele”.
Revenind la vechea mea problemă, pentru care unii tot încearcă soluţii noi, să vă explic de ce insist asupra denumirii „Basarabia”. E mai mult decât „un colţ de Românie” dacă ne gândim că „toate provinciile româneşti şi-au adus contribuţia la formarea poporului român” (V. Pârvan). Nu neg faptul că, iniţial, Basarabia cuprindea doar stepa Bugeacului, dar odată cu anexarea din 1812, tot spaţiul pruto-nistrean a fost „botezat” astfel. Dacă în 1917 deputaţii alogeni din Sfatul Ţării optau pentru Republica Basarabia, iar majoritarii insistau asupra „Republicii Democratice Moldoveneşti”, atunci astăzi lucrurile stau altfel. Odată cu sensul dacă nu peiorativ, atunci eufemistic al cuvântului „moldovean”, e necesară revenirea la termenii utilizaţi de către N. Iorga şi M. Eminescu. Nemaivorbind de confuzia ce se produce atunci când unii basarabeni se cred mai moldoveni decât cei din dreapta Prutului
De altfel, noţiunea de „Moldova”, fiind mult mai veche celei de „România” (propusă pentru prima data de către istoricul sas Martin Felmer abia în sec. XVIII), este mai îndrăgită în Basarabia. Asta cu toate că prima are doar semnificaţia istorico-geografică, pe când a doua – pe cea naţională, căci toţi moldovenii sunt români (fie că-şi dau seama de asta, fie încă nu), dar nu toţi românii sunt moldoveni!
S-a spus că suntem „o insulă latină într-un ocean slav” (sau „o enigmă şi un miracol istoric” – G.I. Brătianu). În aces caz, basarabenii au fost şi sunt expuşi mareelor. Dar cât poate să ne tot ia pe sus fluxul acelei Mări Roşii, care se zice că a secat?
Până una-alta, locuitorii acestei fâşii de pământ (indiferent de etnie), încearcă să ducă nu un mod de trai, ci unul de supravieţuire (mulţi nu-şi pot asigura măcar coşul minim de consum). Şi cum n-ai drege-o, suntem cu toţii complexaţi, simţindu-ne periferici: românii se uită la Bucureşti, ruşii – la Moscova. Dar nu toţi ruşii sunt roşii. Bineînţeles, unii dintre aceştia se întreabă cine are nevoie de ei, acolo, în România? Şi grav e că nu se explică la nivel înalt că România nu e doar acolo, ci şi aici. România e oriunde sunt români, şi nu de azi, şi nu de ieri.
Dacă în sec. XIX, sub discursul naţionalist se putea citi voinţa de integrare europeană, atunci în sec. XXI, opţiunea de aderare la UE ascunde dezideratul naţional. Cu alte cuvinte: de ce, într-o Europă unită, românii trebuie să fie separaţi?.. Bineînţeles, astăzi „nu toţi românii vorbesc la fel, chiar dacă toţi vorbesc româneşte” (L. Boia), dar prin asta nu descoperim America şi nici nu impresionăm Europa. Nu suntem singulari, cu toate că suntem singurii care au rămas în urmă (nemţii au depăşit această chestiune, austriecii optând, în cunoştinţă de cauză, pentru independenţă). Acuzaţiile gen: „agresivitatea”, „imixtiunea”, ba chiar „imperialismul” României (care, apropo, niciodată nu a avut o asemenea organizare statală – de imperiu, ceea ce nu poate fi spus şi despre Rusia) dovedesc fără echivoc faptul că cineva are probleme la „mansardă”. Altfel cum se explică întregul tam-tam creat şi cu ocazia împlinirii a 650 de ani de la... moartea căţelei lui Dragoş?! Orice om normal înţelege că se apelează la o diversiune, ce vrea să compenseze existenţa mediocră, plină de lipsuri a majorităţii populaţiei.
Acum e la modă retorica europeană. Mai mult decât atât, stataliştii moldoveni se bat cu pumnul în piept că R. Moldova trebuie să se considere un stat naţional. Asta cu toate că „în timp ce naţiunea are cultură, valori şi simboluri comune, statul naţional are obiectivul de a crea o cultură, simboluri şi valori comune”, iar „membrii naţiunii pot privi în urmă asupra trecutului lor istoric, dar dacă membrii unui stat naţional ar face asta, s-ar trezi în faţa unei pagini albe – pentru că acel stat naţional pur şi simplu nu exista în trecut”.[1] Colac peste pupăză, în Europa Occidentală statele au devenit post-naţionale, în timp ce la Chişinău se experimentează pre-naţionalismul, acel moldovenism primitiv. La urma urmei, putem tolera şi o asemenea idee, dacă n-am şti substraturile ei. Cert este că nu poţi clădi la intersecţia a două „plăci geopolitice” un stat-naţional şi din motivul că există diferenţe în perceperea calităţii de cetăţean (cel mai important element al acestuia): dacă vest-europenii au acceptat cetăţenia europeană, de vreme ce au putut-o păstra pe cea naţională, moldovenii ar fi dispuşi în orice moment să renunţe la cetăţenia lor de dragul uneia europene (drept argument serveşte numărul mare al celor care solicită cetăţenia română, în primul rând, din considerente social-economice şi apoi patriotice).
Ei, şi cum poţi să intri în Europa, ocolind România? Nu în zadar această renaştere naţională are o conotaţie liberală, pentru că UE înseamnă (şi) libera circulaţie a oamenilor, a capitalului şi a mărfurilor. Iar în ceeea ce priveşte aberanta blocare a frontierei de pe Prut, există un dicton (tot) liberal: „unde graniţele nu sunt traversate de mărfuri, trec soldaţii”.
„Săracă ţară bogată” (M. Eminescu) şi dezbinată, aş adăuga. Cu toate că mulţi nu-şi doresc unirea, având frica provincialului, a marginalizatului: „mai bine fruntaş la sat, decât codaş la oraş”, se pare că în sfârşit a apărut o nouă generaţie de „golani”. Şi dacă nu se ajunge la Vlădică, măcar să se ajungă la opincă: suntem români şi punctum!


[1] Guibernau Montserrat, Nationalisms: the nation-state and nationalsm in the twentieth century, Cambridge, 1996.