Profil

Fotografia mea
las descrierea mea la discreţia altora.

vineri, 6 decembrie 2013

Demitizarea hotărârii de recunoaştere a limbii române

Hotărârea Curţii Constituţionale din data de 05.12.2013, nefiind încă publicată în Monitorul Oficial, a reuşit să suscite interes şi să incite spiritele. Tot felul de analişti incapabili de analiză, de specialişti fără specializare şi de versaţi doar în versete s-au înscris deja în competiţia datului cu părerea. În cele ce urmează, voi prezenta câteva dintre miturile care se coagulează şi sugestiile de rigoare pentru combaterea acestora:
·         Declaraţia de Independenţă substituie Constituţia
De iure şi de facto, Constituţia rămâne Constituţie, în timp ce Declaraţia încetează a mai fi doar un act declarativ. Curtea Constituţională nu a făcut decât să constate caracterul imuabil şi peren al „certificatului de naştere” al Republicii Moldova, care i-a fost atribuit de primul Parlament şi a rezultat în virtutea voinţei populare exprimate în cadrul Marilor Adunări Naţionale. Cu alte cuvinte, Declaraţia, care nu poate fi supusă revizuirii, deţine ab initio un statut privilegiat în raport cu Constituţia. Dar asta nu înseamnă că textul integral al Declaraţiei, începând cu sintagma „Parlamentul Republicii Moldova” şi finalizând cu expresia „Aşa să ne ajute Dumnezeu!”, a devenit superior Legii Supreme sau a substituit-o, ci doar că principiile constituţionale inserate în actul fondator al statului obţin calitatea de izor de drept şi li se conferă primatul în caz de contradicţie cu textul subsecvent al Constituţiei.
Ceea ce neavizaţii nu reuşesc să priceapă şi rău-intenţionaţii vor să eludeze este că prevalarea Declaraţiei asupra Constituţiei se produce doar în cazul prevederilor divergente. Dacă una şi aceeaşi prevedere, cum ar fi condamnarea separatismului şi a ocupaţiei militare străine, este consemnată atât în Declaraţie („SUBLINIIND dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru (...) HOTĂRĂŞTE ca pe întregul său teritoriu să se aplice numai Constituţia, legile şi celelalte acte normative adoptate de organele legal constituite ale Republicii Moldova”), cât şi în Constituţie (articolul 11, aliniatul 2: „Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”), ambele acte juridice converg, fiind astfel complementare.
Prin urmare, Curtea Constituţională nu a făcut decât să recunoască valoarea politico-juridică şi istorică a Declaraţiei de Independenţă, care era anterior evocată doar în discursuri patriotarde, fără a produce efecte juridice asupra actelor normative interne, emise de statul în baza căreia a şi fost creat.
·         Limba română – limbă oficială a Republicii Moldova
Supoziţiile precum că prin Hotărârea Curţii din 5 decembrie a.c. limba română ar fi fost decretată ca limbă oficială tentează, dar totodată atentează la realitatea juridică, întrucât Curtea Constituţională nu modifică prevederile constituţionale, ci doar le interpretează. Astfel, articolul 13, aliniatul (1) din Constituţie rămâne în vigoare, dar nu produce efecte juridice (devine „literă moartă”), din moment ce este contrar Declaraţiei de Independenţă, care face corp comun cu Constituţia. În consecinţă, organul legislativ trebuie să se conformeze actului fondator al statului, dar şi hotărârii organului de jurisdicţie constituţională, cu scopul de a repara eroarea inserată în textul Legii Supreme. În acelaşi timp, s-a recunoscut, indirect, că sintagma „limba moldovenească funcţionând în baza grafiei latine” nu derivă din Declaraţia de Independenţă şi nu are suport ştiinţific, fiind produsul unor raţiuni politice meschine şi neputând fi interpretată ca o denumire şi noţiune distinctă de limba română.
·         Hotărârea Curţii este neconstituţională
În susţinerea elucubraţiei sus-menţionate, se invocă într-un mod perfid şi tâmpit articolul 7 din Constituţie, care stipulează că „nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică”. Cei care se dedau unor asemenea artificii nu au habar de atribuţiile Curţii Constituţionale şi sunt limitaţi în a discerne. Dânşii nu ar putea răspunde ce se întâmplă în cazul în care o prevedere constituţională contravine altei prevederi constituţionale? Vă ofer doar un exemplu: art. 60, aliniatul (2) din Constituţie indică faptul că Parlamentul este „compus din 101 deputaţi”, pe când art. III din capitolul VII al aceleiaşi Legi Supreme menţionează că Legislativul este „constituit din 104 deputaţi”. Care prevedere constituţională primează în acest sens şi ce autoritate este în măsură să se pronunţă exhaustiv, definitiv şi irevocabil? Conform art. 134 – Curtea Constituţională.
Revenind la Hotărârea din 5 decembrie, precizez că organul de jurisdicţie constituţională a recunoscut, întâi de toate, că „Declaraţia de Independenţă, fiind parte integrantă a Preambulului Constituţiei, are valoare de text constituţional”. În consecinţă, Curtea a acţionat în conformitate cu Constituţia şi s-a expus reieşind din prerogativele conferite.
·         Pericolul separatist şi atentatul la „statalitate”
Există voci care vehiculează că forţele revanşarde şi separatiste sunt predispuse să se activizeze. În mare, aceste voci sunt exponenţii acelor forţe. La drept vorbind, indiferent de verdictul Curţii, pericolul unor provocări din partea neprietenilor Republicii Moldova planează constant. Nu vom reuşi să ne debarasăm de temeri, acţionând cu laşitate. Nu vom putea să obţinem respect atâta timp cât ne lăsăm şantajaţi. De fapt, desconsiderarea Declaraţiei înseamnă atentarea la independenţa statului Republica Moldova.

În loc de P.S.: Celor care caută fie prilej de euforie falsă, fie nod în papură, îi îndemn să se felicite „cu limba”, dacă nu vor să-şi pună mintea în mişcare.


luni, 2 decembrie 2013

Marea Unire - asumarea şi recunoaşterea identităţii româneşti

Motto: „Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit.”[1]

Momentul istoric de la 1 decembrie 1918 este memorabil şi unic nu pentru că românii şi-ar fi asumat identitatea naţională doar cu acea ocazie, ci pentru că dezideratul multisecular al unificării tuturor regiunilor româneşti a fost, într-un final, realizat şi recunoscut pe plan internaţional.
De-a lungul timpului, românilor nu le-a lipsit atât asumarea, cât recunoaşterea internaţională a propriei lor identităţi. De la etnogeneză şi până la crearea naţiunii medievale[2], românii au figurat în diverse surse scrise cu diferite etnonime externe: „valahi”, „vlahi”, „volohi”, „blachi”, „olachi” etc. Totodată, descentralizarea şi apoi centralizarea feudală au contribuit la evidenţierea identităţii regionale (moldovean, muntean, ardelean, bănăţean etc.), în detrimentul celei naţionale. Deşi fenomenul respectiv nu este singular în istorie (şi alte naţiuni europene şi-au exacerbat sentimentul originii locale – pariziană, toscană, veneţiană, bavareză, saxonă, catalană etc.), în cazul nostru s-a dovedit a fi pregnant şi durabil din două motive:
1)                 Factorul extern – numeroşii pretendenţi la succesiunea imperială romană (suveranii bizantini, merovingieni, carolingieni, habsburgi şi chiar sultanii otomani pretindeau că se trag din împăraţii romani), creau impedimente revendicării descendenţei romane a poporului român;
2)    Factorul intern – competiţia (uneori simbolică, alteori făţişă) dintre voievozii/cnezii/domnii români în obţinerea întâietăţii regionale şi naţionale, în virtutea manifestării conceptului de primat medieval (Moldova a fost o perioadă denumită „Bogdania”, iar Munteniei i se mai spunea „Basarabia”, deşi ambele erau româneşti) şi de legitimare divină a tronului (un popor putea avea mai mulţi „unşi ai lui Dumnezeu”).
În context, devine explicabil de ce „întâii noştri scriitori, Grigore Ureche sau Miron Costin, îşi încep orice meditaţie istorică, îndată după descendenţa romană, de la latinitatea şi unitatea limbii”[3]. De altfel, argumentul originii latine a poporului român şi al limbii române se regăseşte la numeroşi autori: Şerban Papacostea considera că numele poporului român a „perpetuat direct amintirea Romei”[4], Miron Costin afirma că „neamul acésta, de carele scriem, al ţărâlor acestora, numele vechiŭ şi mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma”[5], umanistul sas Iohannes Lebel (cca 1490-1566) susţinea că valahii nu-şi zic decât „romuini”, iar limba lor nu este alta decât „limba română”[6], călugărul ungur Anton Verancsis (1504-1573) menţiona că „locuitorii acestora (Ţara Moldovei, Transilvania şi Muntenia – n.n.) se numesc români”[7], şi chiar Karl Marx constatase că „băştinaşii din Moldo-Vlahia se numesc ei înşişi români”[8].
Cu toate că naţiunile occidentale s-au edificat pe fundamentul civilizaţional roman, niciuna dintre acestea nu s-a pretat a fi „de origine romană”. Englezii, francezii, germanii ş.a., deşi au revitalizat arhitectura urbanistică a Vechii Rome (marile oraşe europene au fost, iniţial, castre sau urbe), au preluat grafia latină, jurisprudenţa şi organizarea statală romană etc., nu au putut decât să-şi aroge veleităţi ale descendenţei romane. În schimb, locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, prin însuşi etnonimul lor intern (români), prin preponderenţa cuvintelor de origine latină în lexicul românesc, prin perpetuarea legislaţiei romane (boierii basarabeni, într-o scrisoare din 1814 către mitropolitul Bănulescu-Bodoni, evocă „legile lui Iustinian”) etc. nu s-au dezis de identitatea naţională nici fiind separaţi în trei state medievale (Moldova, Muntenia, Transilvania), şi nici aflându-se sub dominaţia vreunui imperiu (otoman, ţarist sau habsburgic).
Aparent, naţiunea română s-a format ca oricare altă naţiune europeană: îşi are originile în epoca antică, s-a constituit în evul mediu şi s-a afirmat în perioada modernă. Dar spre deosebire de naţiunile occidentale, românii au avut dificultăţi nu doar în a-şi asuma propria identitate, ci şi în a obţine recunoaşterea acesteia. Iluminiştii se confruntau cu multitudinea paradoxurilor ce ne caracterizează: suntem unicul popor ortodox de sorginte latină; suntem urmaşi ai civilizaţiei urbane romane, dar ne-am format ca naţiune în cadrul comunităţilor rurale (relevante sunt „Romaniile populare” evocate de Iorga); fiind din cele mai vechi timpuri stabiliţi în spaţiul nord-dunărean, nu ne-am făcut simţită prezenţa timp de aproape un mileniu (Gh. Brătianu argumentase în ce măsură poporul român este „o enigmă şi un miracol istoric”); chiar dacă am utilizat secole la rând grafia chirilică şi limba slavonă (mai întâi în biserică, apoi în cancelariile domneşti), trecerea la grafia latină şi limba română s-a produs firesc şi ireversibil, astfel încât reminiscenţele sunt doar de domeniul paleografiei sau specifice procesului de rusificare (anterior în Basarabia ţaristă, astăzi în stânga Nistrului) etc.
Xenopol făcea distincţia dintre faptele „de repetiţie”, ce se desfăşoară în natură şi care pot fi reproduse în condiţii de laborator, şi faptele istorice, adică cele „de succesiune”, care nu mai pot fi reproduse în aceleaşi condiţii.[9] Cu riscul de a părea intransigenţi, considerăm că identitatea românească este un „dat al naturii”, pe când asumarea şi recunoaşterea acesteia – un succes al generaţiilor, dar şi al conjuncturii favorabile.
Efemera unire politică a lui Mihai Viteazul, precum şi viziunile de emancipare naţională, uneori divergente ale reprezentaţilor diferitor categorii sociale, nu au diminuat din imperiozitatea unificării. Astfel, deşi ţăranii s-au dedat revoltelor, cu scopul revenirii la „jus valachorum” (Răscoala lui Horia) sau al eliberării de regimul turco-fanariot (Mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu), deşi intelectualii au încercat să reziste prin cultură (Şcoala Ardeleană şi Junimea) şi apoi s-au angajat în lupte revoluţionare (paşoptiştii), iar elitele politico-religioase au ales calea revendicării unirii prin petiţionare (Supplex Libellus Valachorum ş.a.) şi a comuniunii cu Biserica Catolică – cu toţii se considerau membri ai naţiunii române şi se vedeau parte a aceluiaşi stat naţional unitar. Nicăieri şi nicicând românii din diferite regiuni istorico-geografice nu s-au pretat asupra edificării unei „naţiuni” muntene, moldoveneşti sau transilvănene.
Inevitabil, Marea Unire avea să se producă (legăturile culturale şi economice dintre Principatele Române îşi demonstraseră caracterul peren)[10], dar nu putem afirma cu certitudine că provinciile româneşti înstrăinate s-ar fi regăsit în cadrul aceluiaşi stat dacă Vechiul Regat nu devenea subiect de drept internaţional (1856-1864) şi nu obţinea recunoaşterea independenţei (1877-1878). Cu alte cuvinte, dacă România nu ar fi existat pe harta politică a lumii, unirea de la 1918 nu s-ar fi realizat. În acest sens, dubla alegere a lui Ioan Cuza a fost, de fapt, o „Mare Unire” (aşa cum o numeau contemporanii). Odată puse în faţa faptului împlinit, marile puteri europene au recunoscut existenţa naţiunii române şi dreptul acesteia de a-şi crea un stat naţional.
Momentul istoric de la 1 decembrie 1918 a fost posibil graţie sacrificiului militar (Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz) şi politic, de care a dat dovadă o generaţie întreagă de români, dar şi datorită conjuncturii internaţionale favorabile. Lovitura de stat bolşevică, precum şi reverberaţia Antantei pe frontul de vest au accelerat realizarea dezideratului naţional românesc, iar spiritul de iniţiativă, secondat de conştientizarea apartenenţei naţionale, a permis elitelor româneşti din regiunile înstrăinate să ia atitudine şi să se manifeste pentru realizarea idealului statului unitar naţional. Fireşte, nu a existat un plan prestabilit, ci un ansamblu de circumstanţe. Adică românii din Vechiul Regat conştientizaseră că prin participarea în Primul Război Mondial ar putea redobândi o regiune românească în detrimentul alteia (Antanta oferea Transilvania ocupată de Austro-Ungaria, iar Puterile Centrale promiteau Basarabia ţaristă), dar sacrificiul şi coeziunea generaţiei unirii, presărate cu o doză de hazard, a făcut posibilă obţinerea tuturor teritoriilor înstrăinate.
Esenţiale s-au dovedit a fi ataşamentul populaţiei majoritare din provinciile româneşti şi contribuţia organelor regionale reprezentative (Consiliul Naţional şi Congresul General pentru Bucovina, Sfatul Ţării pentru Basarabia şi Consiliul Naţional Român pentru Transilvania) care au făcut posibil transferul de suveranitate de la puterea imperială la cea naţională.
Indubitabil că „unitatea românilor, câtă a fost în epoca modernă şi câtă există astăzi, nu s-a născut ca o generaţie spontanee, ci prin acumulări succesive”[11], dar jertfirea şi perseverenţa de care a dat dovadă generaţia Unirii făcut posibilă realizarea şi, îndeosebi, recunoaşterea internaţională a actului istoric de la 1 decembrie 1918.



[1] Constantiniu Fl., O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997.
[2] Pop I-A., Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1998.
[3] Chindriş I., Naţionalismul modern. Eseuri infidele, Cluj-Napoca, 1996.
[4] Papacostea Ş., Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj-Napoca, 1988.
[5] Costin M., Letopiseţul Ţării Moldovei. De neamul moldovenilor, Iaşi, 1984.
[6] Armbruster A., Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1993.
[7] România. Documente străine despre români, Bucureşti, 1992.
[8] Marx K., Însemnări despre români, Iaşi, 1995.
[9] Xenopol A. D., Principiile fundamentale ale istoriei, Iaşi, 1900.
[10] Panaitescu P. P., Interpretări româneşti, Bucureşti, 1994.
[11] Pop I-A., Istoria, adevărul şi miturile, Bucureşti, 2002.

marți, 5 noiembrie 2013

Articolul care nu a mai apărut în "Evenimentul Zilei"

Revenind la oile noastre (ne)europene

Nu spera şi nu ai teamă, 
Ce e val, ca valul trece, 
De te-ndeamnă, de te cheamă, 
Tu rămâi la toate rece 
(M. Eminescu)

  Pentru că suntem un popor mioritic, ale cărui trăsături definitorii sunt răbdarea şi resemnarea, vă rog să uzaţi de prima caracteristică pentru a-mi permite să vă relatez următorul experiment: s-au luat două turme cu acelaşi număr de oi, cu câte un cioban, care urmau să pască, în aceeaşi perioadă de timp, pe păşuni similare. Prima turmă mergea înaintea ciobanului, pe când cea de a doua era condusă de către oier. Concluzia firească a experimentului derivă din întrebarea: care dintre aceste turme a produs mai mult lapte? Răspunsul îl veţi găsi în rândurile de mai jos:
  Mitingul de duminică, din PMAN, nu a fost nici pro-Moldova, nici pro-european, ci doar pro-guvernare. Analogic, protestele comuniştilor, la care deşi se flutură imitaţii nereuşite ale drapelului medieval moldovenesc şi se scandează lozinci de aderare la Uniunea Vamală, nu sunt nici pro-Moldova istorică şi nici pro-euro-asiatice (a se vedea statutul PCRM în care se pledează pentru aderarea la UE), ci doar pro-opoziţie.
  Unele voci susţineau că nu-şi schimbă dreptul lor de a-şi manifesta adeziunea pentru o idee (integrarea europeană) cu presupusa obligaţie a altora de a sta acasă, deşi aceştia din urmă se declară părtaşii aceleiaşi idei. O asemenea interpretare este una sofistă şi chiar secesionistă. Dacă eu accept că printre participanţi s-au numărat şi persoane care s-au prezentat din convingere, şi nu din constrângere, de ce cineva trebuie să mă acuze că nu m-am prezentat pentru că aş fi fost obligat să stau acasă? De ce prezumţia bunei-credinţe este valabilă doar pentru unii? Or, conştiinţa civică nu-mi permite să uzez de un drept (în cazul dat, de a protesta) prin care altuia i se comite un abuz (de a fi impus să protesteze).
  Reiterez: nu am dat curs îndemnului agasant de a participa la manifestaţia din 3 noiembrie, nu pentru că aş fi fost obligat să nu vin sau pentru că nu aş împărtăşi valorile europene, ci pentru că acest miting nu are nimic în comun cu procesul de integrare europeană. Cu sau fără această manifestaţie, nu am devenit nici mai europeni, nici mai aproape de UE. A fost doar o acţiune de PR, plăsmuită în sediile partidelor din coaliţia de guvernare şi realizată prin metode comuniste: prezenţa obligatorie a mai multor categorii sociale (studenţii cazaţi în cămine, unii bugetari din domeniul sănătăţii, al educaţiei, al asistenţei sociale etc.); liste nominale ale participanţilor (şefii unor instituţii de stat trebuiau să oblige câte 10-50 de subalterni să vină în piaţă); închirierea mijloacelor de transport din fonduri dubioase (arendarea a zeci de autocare şi maxi-taxiuri în mai multe raioane, printre care: Bălţi – 30 de unităţi, Donduşeni – 2, Căuşeni – 13, Orhei – 33 etc.).
  Anterior, condamnam atribuirea acestei demonstraţii pro-guvernare a calificativului de „Mare Adunare Naţională”, argumentând că inocularea ideii respective denotă neruşinare şi disperare politică, întrucât contribuie la profanarea memoriei celor fără de care marile adunări naţionale din 89 – 91 nu ar fi fost nici mari, nici naţionale. Astăzi, după consumarea evenimentului, vă întreb şi mă întreb: ce efecte juridice a produs mitingul de ieri? S-a schimbat cumva denumirea statului sau forma de guvernământ? S-a decis unirea cu România sau, la polul opus, recunoaşterea regimului separatist de la Tiraspol? Până şi Declaraţia citită în PMAN, prin care se proclamă ireversibilitatea integrării europene, se va regăsi cumva în Constituţie? Adică vectorul european va deveni cu adevărat imposibil de anulat? Nicidecum.

  Cât priveşte concluzia experimentului din preambulul textului, turma care a produs mai mult lapte a fost cea care mergea înaintea ciobanului şi nu cea care păşea în urma acestuia. Asta deoarece oierul nu mânâncă iarba pe care o pasc oile (după cum nici guvernanţii nu se hrănesc din pensiile sau salariile oamenilor simpli) şi s-a dovedit că animalele ştiu mai bine care porţiune din păşune este mai îmbelşugată (după cum şi majoritatea conştientizează că se trăieşte mai bine în Europa decât în Rusia). Respectiv, societatea condusă de diverşi „tătuci”, care îi impun o anumită direcţie, nu poate fi mai prosperă şi mai democratică decât cea care decide de sinestătător, iar liderii ei doar urmează să implementeze cu stricteţe opţiunea lor (combaterea corupţiei, eradicarea sărăciei, crearea locurilor de muncă, reabilitarea infrastructurii etc.).

luni, 4 noiembrie 2013

"Marea Adunătură Naţională" pentru integrarea europeană

Sărăcia noastră ne omoară,
De atâta marş ne doare splina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.
(A. Păunescu)
Românii dintre Prut şi Nistru au avut trei mari adunări naţionale: de la 27 august 1989 (revendicarea alfabetului şi a grafiei latine), de la 23 iunie 1990 (declararea Suveranităţii) şi de la 27 august 1991 (proclamarea Independenţei). Abordând istoriceşte aceste manifestaţii de amploare, rezultatul scontat – cel al reunificării, nu a avut finalitate, pe când din perspectivă politologică, fenomenul s-ar fi consumat prin trecerea de la „romantism” la „pragmatism”. În tot cazul, marile adunări naţionale de la Chişinău au fost expresia unor reverberaţii populare şi nu a unor elucubraţii populiste.
Similar ghinionului generaţiilor precedente, în aprilie 2009, tinerii au reuşit să scape de răul mai mare, dând peste răul mai mic. Într-un sens anume, suferim de un blestem al semi-eşecurilor: deşi îngropăm securea războiului, ne pomenim pe baricade; deşi repurtăm victorii, acestea se dovedesc a fi efemere.
În tot acest răstimp, am pierdut oameni de o valoare incontestabilă. Nu mai sunt printre noi soţii Aldea-Teodorovici, ale căror cântece sunt şi alinare, şi imnuri de rezistenţă. A plecat în lumea celor drepţi şi poetul Grigore Vieru, ale cărui opere constituie un indubitabil reper de moralitate şi demnitate. Ne lipseşte şi disidentul Gheorghe Ghimpu, ale cărui discursuri înflăcărate nu mai pot fi reproduse sau egalate. Şi mulţi, mulţi alţii, fără de care adunările din 1989-1991 nu ar fi fost nici mari, nici naţionale…
Tocmai din acest considerent, la 3 noiembrie anul curent, vom asista la denaturarea conceptului de „Mare Adunare Naţională”. Cel două partide şi jumătate de la guvernare, care au anunţat intenţia de a organiza o manifestare nu atât pentru susţinerea opţiunii de integrare europeană, cât pentru măsurarea potenţei lor electorale, devin complicii profanării memoriei celor care au făcut posibilă descătuşarea de regimul sovietic. Să fiu înţeles corect: nu sunt contra aderării la Uniunea Europeană, sunt împotriva metodelor comuniste de impunere a acestui deziderat. Oriunde în lumea civilizată, dragostea cu de-a sila nu este altceva decât viol. Or, a-ţi obliga membrii şi simpatizanţii să dea buzna cu căţel şi purcel în PMAN este dovada supremă a iresponsabilităţii şi a disperării politice.
Nu insist să abordez aspectul privind autodeconspirarea lipsei de legitimitate a puterii care-şi cheamă susţinătorii, ci doar să precizez că participanţii la veritabilele Mari Adunări Naţionale din ’89–’91 au fost mai europeni în gândire, cu toate că trăiau încă în URSS, decât toţi „euro-optimiştii” de astăzi.
Aristotel spunea că „orice asociaţie trebuie să aibă un fel de unitate, dar nu o unitate absolută. E ca şi cum ai încerca să faci o armonie dintr-un sunet”. De aceea, chemarea monstruoasei coaliţii „pro-europene” la manifestarea euforică şi butaforică a aspiraţiilor europene nu este altceva decât un urlet în surdină, nicidecum o odă a bucuriei. Toboşarii comunişti şi trâmbiţaşii de la guvernare mi se par a fi doi fraţi siamezi. Atât unii, cât şi alţii încearcă să ne încânte cu un râgâit din măruntaiele lor îndestulate. Mie nu-mi este a zâmbi pe stomacul gol şi nici nu-mi doresc să joc pe muzica vreunei tabere. Prin urmare, stimaţi guvernanţi, nu contaţi pe prezenţa mea la „Marea Adunătură Naţională”.
Dostoievski spunea că „una este temperatura de fierbere a apei şi alta este temperatura de topire a fierului”. Similar, una este să îndrăgeşti valorile europene şi cu totul altceva este să te prostituiezi în public de dragul unui partid mai compromis decât altul.

marți, 27 august 2013

"Munteanul" primitiv


Acest text nu abordează o anumită trăsătură sau tipologie, de altfel inexistentă, a celor originari din regiunea geografică a Munteniei, ci reprezintă o replică la comentariul unuia dintre articolele mele anterioare – Moldoveanul primitiv. Titlul materialului de faţă rezidă din propria intuiţie că autorul comentariului este un „maldavan” cu nume de muntean. În tot cazul, cel responsabil de apariţia şi plasarea textului pe site-ul graiesc.md nu avut nici măcar curajul, darămite bunul simţ, să-şi indice numele. I-o fi ruşine de propria persoană, de aceea cred că este vorba despre un „muntean” complexat, frustrat şi, bineînţeles, primitiv.

Precizez că acel comentariu a fost scris în limba rusă, după care o parte a fost tradusă în „moldovenească”. Respectiv, deşi autorul este în mod cert alolingv, acesta s-a regăsit în textul Moldoveanul primitiv, fapt ce-l priveşte, având tot dreptul la autodeterminare.

1. În comentariu se spune că: „existenţa rusismelor în limba română a devenit pentru români un fapt inconvenabil din punct de vedere politic, motiv pentru care aceştia au demarat o largă campanie lingvistică împotriva noastră. Scopul campaniei este de a exclude şi de a înlocui rusismele cu franţuzismele, ba chiar de a îmbogăţi limba română pe seama limbii franceze”.

Întâi de toate, nu sunt convins că limba română ar conţine un număr signifiant de rusisme (cuvinte preluate exclusiv din limba rusă). Mai degrabă, respectivul ins s-a referit la lexemele de origine slavă. Dar ce are sula cu perfectura? Rusa este una dintre succesoarele limbii slavone, nu invers. Românii au adoptat slavona în sec. al X-lea, prin filiera sudică (de la sârbi şi bulgari), ca urmare a faptului că făceau parte din Commonwealth-ul bizantin. În acea perioadă, slavii de est au apelat la varegi, ca să-i conducă, fiind o seminţie depravată şi abrutizată (trăiau în păduri precum animalele, dacă e să dăm crezare Cronicii lui Nestor, ce datează din sec. XII), iar limba rusă literară, de la care am fi putut împrumuta anumite cuvinte (rusisme), nici măcar nu era în faza embrionară. Acceptarea slavonei în arealul lingvistic de la nord de Dunăre s-a făcut din considerente politice, întrucât acestei limbi i s-a conferit statutul de „limbă sfântă”, alături de ebraică, greaca veche şi latina. Prin urmare, perpetuarea utilizării slavonei în Biserică şi, ulterior, în cancelariile domneşti ale Ţărilor Române s-a făcut din aceleaşi raţiuni practice pentru care latina a devenit limba oficială a Regatului Ungariei.

Menţionez, totodată, că numeroasele cercetări lingvistice pertinente au demonstrat originea slavă a mai multor lexeme româneşti, unele desemnând forme de relief (deal) şi termeni din domeniul organizării sociale (stăpân, boier, jupân), altele fiind hidronime (Bistriţa – râul repede, Milcovul, Râmnicul – râul cu peşte) şi toponime (Zimnicea, Putna, Slatina, Zlatna etc.), nemaivorbind de noţiuni de afectivitate (iubire, dragoste, nevastă) şi de unele privind cultul religios (praznic, a blagoslovi, vecernie, pomelnic, bodgaproste etc.).[1] Dar după cum a demonstrat B.P. Haşdeu, de altfel un împătimit slavist, „într-o limbă nu contează atât cantitatea, cât valoarea de circulaţie a cuvintelor”, astfel încât, „în română se pot formula fraze întregi numai cu cuvinte latine, dar este imposibil de alcătuit o frază exclusiv din elemente slave, turceşti, greceşti şi maghiare etc.”[2]

În ceea ce priveşte „campania lingvistică” împotriva moldovenilor primitivi, îl asigur pe autorul comentariului că nu sunt nici flatat, şi nici indignat de obsesiile sale conspiraţionale. Dacă dânsul crede că un articol pe blog face parte dintr-o „largă campanie”, nu pot decât să-l compătimesc şi să încerc să-l abordez precum un psihiatru îşi tratează pacienţii.

Totodată, acuzele aduse limbii române, precum că s-ar îmbogăţi „pe seama limbii franceze”, denotă superficialitate crasă şi diletantism. Orice limbă se dezvoltă organic prin împrumuturi; asimilează şi adaptează anumiţi termeni din alte limbi. În acest sens, rusa nu este o excepţie. Dacă scriitorii ruşi s-ar fi cramponat în fondul lexical slavon, rusa literară ar fi devenit o limbă moartă. Ţin să-l atenţionez pe autorul comentariului că a comis o „gravă eroare”, un „sacrilegiu”, utilizând în textul său lexeme a căror origine este alta decât cea slavă. Bunăoară, următoarele cuvinte ruseşti provin din latină: лингвистическую (lingua), компания (comitatu), абсолютном (absolute), фрагмент (fragmentum), литературном (litterarum), идеологи (ideologues), вектор (vector), продемонстрировать (demonstrabimus) etc. În acest context, trebuie precizat că întreaga intelectualitate şi cancelarie imperială de la Sankt Petersburg scria, în sec. XIX, răvaşe şi rapoarte în franceză, limba de circulaţie internaţională a acelei perioade. Prin urmare, şi rusa s-a îmbogăţit „pe seama limbii franceze”.

2. Autorul comentariului îmi reproşează tacit că aş fi întrebuinţat în articolul Moldoveanul primitiv cca 25% de franţuzisme. Motiv pentru care, acesta se întreabă „de ce dezvoltarea limbii române pe seama celei franceze denotă inteligenţă, însă dezvoltarea limbii „moldoveneşti” pe seama celei ruse este primitivism?”.

În susţinerea afirmaţiilor sale, „munteanul” primitiv prezintă neologismele româneşti din textul meu şi echivalentele acestora în franceză, de la care ar fi provenit: asist (assister), revelaţiune (revelation), elucubraţiile (élucubration), abjecte (abject), atribuie (attribuer), perimat (périmer), opinie (opinion), complac (complaire), abundă (abonder), infatuare (infatuer), respectivii (respectif), flatulenţă (flatulence), elimina (éliminer), oripilat (horripiler), repugnă (répugner), lamentează (lamenter), condiţia (condition), derizorie (dérisoire), fracţiune (fraction), aroge (s'arroger), parvenirea (parvenir), pervertirea (pervertir).

Autorul anonim pare rupt de realitate, ca să nu zic imbecil. Prin exemplele invocate, mi-a ridicat mingea la fileu şi îmi este destul de facil să-l contrazic. Dar având în vedere că „munteanul” primitiv nu a înţeles diferenţa dintre rusisme şi cuvintele de sorginte slavonă, nu sunt convins că cei doi neuroni ai săi vor fi capabili să asimileze următoarea informaţie:

Cele 25% de „franţuzisme” din textul meu sunt cuvinte de origine latină. Româna este una dintre puţinele limbi romanice în care majoritatea covârşitoare a fondul lexical şi chiar uzual provine din latină. Bineînţeles, contează şi filiera prin care anumiţi termeni au redevenit parte a limbii române (în cazul dat – prin intermediul limbii franceze), dar nu poate fi eludat substratul lingvistic. Prin urmare, cuvintele pe care „munteanul” primitiv le-a evocat ca fiind pur şi simplu franţuzisme, sunt lexeme readuse în circuitul lingvistic românesc graţie influenţei culturale franceze, dar care au origine latină:

a asista (assideo, -tere), revelaţiune (revelo, -are), elucubraţie (elucubratio), abject (abjectus), a atribui (attribuere), perimat (perimo, -ere), opinie (opinio, -nis), a abunda (abundare), infatuare (infatuare), respectiv (respectivus), flatulenţă (flatus), a elimina (e-limino, -are), oripilat (horripilari), a repugna (repugnare), lamentează (lamentare, -ari), condiţie (condicio, -onis, conditio), derizoriu (derisorius), fracţiune (fractio, -onis, fractus), a aroga (ar-rogo, -rogare), a parveni (pervenire), a perverti (pervertere, -versum).

3. În definitiv, asemenea „munteni” primitivi îşi fac un deserviciu atunci când încearcă să manipuleze şi să inoculeze ideea prevalării rusismelor în limba vorbită de românii basarabeni. Cad în derizoriu, ca să nu zic că se fac de râsul găinilor. Pentru final, vă propun atenţiei o mostră de schimonosire a limbii române, pe care autorul anonim jinduieşte să o considerăm „moldovenească”:

„Citesc şi mă minunez, deşi nu присутствуеск (asist) la o minune sau la o откровение (revelaţiune), ci la ун презренный полет де фантазии (elucubraţiile abjecte) ale moldovenilor care nu privesc mai departe de streaşina casei, dar care îşi присуждаеск (atribuie) un punct de vedere устаревшый (perimat) şi au pretenţii de formatori de мнение (opinie); care примеск удовольствие де ла ничтожества (se complac în nimicnicia) lor, dar care изобилуеск (abundă) de тщеславие (infatuare). Respectivii suferă de газообразование (flatulenţă) şi nu pot спусти (să-şi elimine) gazele decât în обште (public).



[1] Magazin istoric, nr. 8 (509), august 2009, „Între Occidentul latin şi Orientul bizantin” (Ioan Aurel-Pop), p.10.
[2] L. Boia, România – ţară de frontieră a Europei, ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p.48.

vineri, 23 august 2013

23 august 1944 - lovitură de stat sau "resurecţie de palat"?

   Lovitura de stat este răsturnarea rapidă şi adesea neconstituţională a regimului politic existent, impusă de un grup de persoane, de regulă format din comandanţi militari.
  "Resurecţia de palat" o considerăm a fi redeşteptarea politică a monarhului legitim, prin revendicarea paşnică a prerogativelor sale, cu scopul restabilirii ordinii de drept.
    Regele Mihai era suveranul României Mari în 1944. Atinsese deja vârsta majoratului când a urcat la tron pentru a doua oară, în '40, fapt ce exclude versiunea ineptă a perpetuării regenţei în persoana lui Ion Antonescu. Un alt aspect esenţial, ce trebuie reţinut, este că Alteţa Sa l-a succedat pe tatăl său în calitatea de principe moştenitor, şi nu de marionetă sau de uzurpator. Carol al II-lea menţionase, în actul de abdicare, că îi transmite fiului său "grelele sarcini ale domniei" (Fl. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român). Mihai I nu guverna, nu era "Conducătorul statului", dar continua să domnească. România nu a încetat, în '44, să mai fie monarhie.
   Arestarea lui Antonescu nu poate fi considerată "lovitură de stat" şi din considerentul că aceasta s-a produs în limitele Constituţiei din '38, care stipula că şef al statului român este Regele, nu prim-ministrul. Altfel spus, dacă generalul Sănătescu nu i s-ar fi supus regelui şi nu Mihai I ar fi ordonat arestarea mareşalului, ci invers, am fi putut vorbi de o autentică şi indubitabilă lovitură de stat.
   Prin urmare, forma de guvernare existentă în România (monarhia) nu a fost modificată pe 23 august 1944. De asemenea, regimul politic doar aparent a fost schimbat, prin tentativa de revenire la monarhia constituţională interbelică, în detrimentul dictaturii militare antonesciene. Din nefericire, Constituţia din '23 nu a mai fost restabilită, iar odată cu abdicarea forţată a regelui Mihai, putem vorbi de o "lovitură de stat", pusă la cale de comunişti, după fraudarea alegerilor din toamna anului 1947. Prin urmare, Groza a făcut ceea ce Antonescu nu ar fi îndrăznit să facă, întrucât un rege l-a făcut Conducător al statului, iar altul i-a conferit gradul de Mareşal.
  Finalmente, ţin să precizez că prin cercetarea, analizarea şi interpretarea evenimentelor din acele vremuri tulburi, putem oricând să ne dedăm erorilor. Însă, în umila mea opinie, nu avem dreptul să greşim atunci când denumim un fapt istoric sau altul. Este cât se poate de evident că orientarea politico-militară a României s-a schimbat radical după 23 august 1944: din aliaţi ai Axei am devenit duşmani, iar din potenţiali învinşi/învingători am devenit victime, dar o lovitură de stat nu înseamnă (doar) schimbarea vectorului extern.

vineri, 16 august 2013

Moldoveanul primitiv

Ştiu că sunt prost. Dar când mă uit în jur, prind curaj 
(Ion Creangă)
   Am învăţat să citesc şi să scriu, să selectez informaţiile şi să le analizez, dar n-am învăţat să accept incultura, inepţia şi lipsa bunului simţ. Pe de o parte, am evoluat ireversibil, nu pot regresa în această privinţă, pe de altă parte, însă, sunt un "inadaptabil", care nu v-a înţelege niciodată, la modul exhaustiv, prostia moldoveanului primitiv.
   Citesc şi mă minunez, deşi nu asist la o minune sau la o revelaţiune, ci la elucubraţiile abjecte ale moldovenilor care nu privesc mai departe de streaşina casei, dar care îşi atribuie un punct de vedere perimat şi au pretenţii de formatori de opinie; care se complac în nimicnicia lor, dar care abundă de infatuare. Respectivii suferă de flatulenţă şi nu pot să-şi elimine gazele decât în public.
   Sunt oripilat şi mă repugnă prostia, îndeosebi cea a concetăţeanului meu, care nu poate discerne bobul de neghină, se lamentează de condiţia sa derizorie, pentru ca peste o fracţiune de secundă să-şi aroge aere de intelectual. Parvenirea şi pervertirea sunt două târfe care i-au pus poalele moldovenismului pe cap. Îl descalifică şi-l dezumanizează. Îl readuc la condiţia omului din peşteră, care îşi lasă scârnăviile şi dejecţiile verbale tot acolo unde le-a consumat şi formulat.
   Moldoveanul primitiv nu este idiot, căci produce idiotisme. Dar nu este nici versat în vreun domeniu anume, căci e specialist în toate. Dânsul vorbeşte cu nonşalanţa unui om elevat despre lucruri care-l depăşesc. "De tăceai, filosof rămâneai" nu este un aforism pe care să i-l recomanzi. De ce să tacă, să nu se manifeste, dacă doar astfel se poate forma ca lider (de trib)? Respectivul nu tinde să polemizeze, să cunoască, să chibzuiască. Emulaţia sa prematură e a unui copil care vrea jucăria şi atât. Nu-l interesează cu ce efort se obţine aceasta şi dacă are nevoie de ea; nu vrea să convingă, să argumenteze, dânsul este purtătorul adevărului în ultimă instanţă.
   Pentru moldoveanul primitiv, noi vorbim o limbă înrudită cu româna. Nu-l interesează, bunăoară, că din punct de vedere al lingvisticii, italiana şi spaniola sunt înrudite, având acelaşi fond latin, deşi sunt două limbi diferite. Acest individ înţelege că vorbeşte româna, dar vrea să-şi numească limba moldovenească şi afirmă că suntem "înrudiţi lingvistic". E îndărătnic ca bourul de pe stemă. Şi e prost precum căţeaua Molda, din legenda lui Dragoş.
   În accepţiunea specimenului la care mă refer, românii sunt ţigani. De aceea, el s-ar face frate şi cu dracul, adică cu tot felul de seminţii cu ochii înguşti, care se vor a fi "euro-asiatici". Nu contează că în Republica Moldova locuiesc mai mulţi ţigani (raportat la numărul populaţiei), decât în România, şi că e dispus să lucreze la străini o viaţă întreagă, fix ca ţiganii, doar de dragul încropirii unei averi. N-are treabă cu logica şi etica. Dânsul are prejudecăţi şi stereotipuri.
   Pentru acest incult, Marea Unire nu a fost decât "un profit a (!) elitei româneşti". Elita la care se referă e departe de dânsul ca Pluto de Soare. Moldoveanul primitiv nu poate să priceapă că în perioada interbelică ţăranii basarabeni au fost împroprietăriţi şi educaţi. Respectivul crede că atunci s-a produs "românizarea forţată", care "era mult mai amorală decât rusificarea din 1812-1917". Logică de babuin: cel mai bine ne-a fost când ruşii au plecat şi românii n-au venit. Exact ca primatele, moldoveanul primitiv crede că un arbore creşte din pod şi că dacă-i tai rădăcinile, el n-o să cadă cu tot cu copac.
   Un alt subiect intrigant, în care ingratul se crede versat, îl constituie cedarea Basarabiei în 1940. Dânsul nu înţelege de ce statul român a renunţat, pentru o perioadă efemeră, la o "podoabă" atât de "preţioasă" ca neamul lui de primitivi. Probabil, nu-şi poate forţa creierul lipsit de circumvoluţiuni ca să priceapă că renunţarea temporară la Basarabia şi Bucovina de Nord a fost dureroasă, dar şi imperioasă. De ce respectivul nu critică retragerea aureliană, ci, dimpotrivă, o consideră un fapt benefic, după care, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, s-au perindat mai multe popoare barbare?
   Finalmente, moldoveanul primitiv este majoritar în R. Moldova. Despre asta a spus şi Băsescu, dar cu alte cuvinte. Ceea ce trebuie reţinut este că nu majorităţile decid, ci elitele minoritare şi solidare. Nu are rost să lupţi cu "morile de vânt", dar nici nu le poţi lăsa "să semene pleava şi să vânture grâul".

vineri, 2 august 2013

Demisec de secole (pamflet)

Ziua I – Elicoptere pacificatoare survolează spațiul aerian al Republicii Moldova, inclusiv Chișinăul. Membri și simpatizanți ai unor organizaţii, precum „Liga Tineretului Rus”, s-au adunat în Piața Marii Adunări Naționale și au urcat pe clădirea Guvernului, pe Arcul de triumf şi pe Catedrala „Nașterea Domnului”, pentru a-i întâmpina pe pacificatori. Parlamentul Republicii Moldova se află în vacanță.
Ziua II – Unități de infanterie ale trupelor de pacificatori ocupă Vadul lui Vodă, punct strategic de importanță vitală pe Nistru. Președintele Parlamentului convoacă o ședință extraordinară a legislativului, la care se prezintă doi vicepreședinți și încă 7 deputați, toţi bronzaţi, pardon – reformaţi. Ședința se amână din lipsă de cvorum.
Ziua III – Proteste la sediul Primării mun. Chișinău împotriva primarului general. Protestatarii acuză instituţia de acordarea ilegală pacificatorilor a dreptului de a se odihni la Vadul lui Vodă. Ședință extraordinară a Guvernului. Ministrul Educaţiei propune instalarea unor camere de luat vederi pe Nistru, pentru a supraveghea dacă soldații pacificatori nu şi-au copiat „examenul” susţinut în 1992.
Ziua IV – Elicoptere survolează din nou Chișinăul. În regim de urgență apărarea antiaeriană este dotată cu noi rachete antigrindină. Premierul decide să efectueze o vizită de lucru la Bruxelles. În sfârșit, se convoacă ședința extraordinară a Parlamentului, după ce deputaților li se promite câte o indemnizaţie de 30 000 de lei pentru tratament medical după fiecare şedinţă plenară. Aflat în vizită la Brigada din Bălți, ministrul Apărării emite un ordin prin care interzice sinuciderile și împușcarea din greșeală a camarazilor în Armata Națională.
Ziua V – Noi unități militare pacificatoare trec Nistrul. Ședința extraordinară a Parlamentului continuă, sunt adoptate peste 50 de legi în toate lecturile posibile, la interval de 2 minute. Un deputat neafiliat propune lichidarea unor universități de stat, pentru a le proteja de un eventual bombardament. Ministrul de Interne ordonă urgentarea procesului de dotare a poliției cu noi uniforme. Premierul ajunge la Bruxelles, unde nu a fost pus picior de moldovean tocmai de o săptamână. Purtătorul de cuvînt al şefului statului organizează o conferință de presă, la care anunță că președintele consideră trupele pacificatoare ca fiind parte agresoare și că va supraveghea situația din Kiev, unde participă într-o expediţie misionară. Pe malul drept al Prutului aterizează aeroplane cu țigări de contrabandă refugiate din Moldova. La spitalul municipal Ignatenco sunt descoperite 4 bormașini industriale folosite de serviciile de spionaj pacificatoare. Ministerul Sănătății se autosesizează și promite dotarea spionilor cu bormașini specializate.
Ziua VI – Unități de infanterie motorizată ale pacificatorilor trec Nistrul și ajung la intrarea în Chișinău. Grupe de voluntari, nemulțumiți de activitatea primarului general al capitalei, formează primele detașamente de partizani în Pădurea Domnească. Președintele Parlamentului decide să se deplaseze și el la Bruxelles, în ajutorul premierului. Parlamentul adoptă o Declarație oficială prin care își exprimă dorința de rezolvare pașnică a conflictului. Autoritățile de la Comrat acuză Chișinăul de provocări și proclamă independența Găgăuziei, precum și mobilizarea generală pentru apărarea „patriei istorice”.
Ziua VII – Primele victime ale conflictului militar pacificator. S-a tamponat automobilul unui procuror cu maşina unui combatant, la intersecţia străzii Calea Ieşilor cu şoseaua Balcani, în timp ce se deplasau spre front. Vinovat este declarat automobilul poliţiei de patrulare, venit la locul accidentului. Mişcarea „Nu Războiului Mafiot” îşi revendică isprava. Apar și vești îmbucurătoare: Ministrul Apărării declară ca Armata națională este pregătită să înfrunte orice agresiune, săpile și lopețile sunt ascuțite, artileria este dotată cu cei mai calitativi bolovani de piatră și cele mai moderne praștii, iar baloanele unui operator de telefonie mobilă sunt gata oricând de decolare, după care-și prezintă demisia. Statul Tuvalu din Oceanul Pacific, aflând (abia acum) despre înfrângerea lui Ștefan cel Mare la Războieni, își oferă sprijinul militar, în număr de 10 bărci, care se proconizează să ajungă în portul Giurgiulești într-un an, pentru a împiedica retragerea turcilor. Între timp, înaintarea trupelor pacificatoare este împiedicată de drumurile recent reparate care păzesc cu strășnicie intrarea în capitală. Dar, din păcate, aviația inamică începe bombardarea princilalelor centre economice şi culturale ale orașului. Cea mai avariată este Piața Centrală.
(În loc de epilog):
Trezit brusc de orologiu, vădit îngrijorat și transpirat, suferind de o sete necruțătoare și de o teribilă durere de cap, demnitarul exclamă: "Tfiu, Doamne, iartă-mă, nu mai sărbătoresc creştinarea Rusiei Kievene!"

vineri, 26 iulie 2013

Dialog pe blog (26.07.2013)

Cu aceasta postare, depasim numarul de 10 mii de vizualizari!
Va multumesc!


"Mizerabilii" reformatori

Anterior, într-un text intitulat „Moromeţii reformatori”, scriam că preşedintele PL, Mihai Ghimpu, s-a pomenit în situaţia personajului Ilie Moromete, cel care se face vinovat nu atât de plecarea „fiilor rătăciţi” Nilă, Achim şi Paraschiv (alias „grupul Hadârcă”), care l-au deposedat şi de oi (alias fracţiunea parlamentară), şi de cai (alias co-participarea la guvernare), cât de faptul că nu i-a convins să revină acasă (alias în partid). Spuneam, totodată, că aidoma familiei Moromete, supusă unei presiuni sociale căreia nu i-a rezistat, la fel şi „familia PL” este supusă unor presiuni mediatice şi secesioniste.
Având în vedere declaraţia recentă a Consiliului Reformator, prin care transfugii au anunţat crearea unei noi formaţiuni politice, fără a conveni în prealabil în privinţa unui lider sau cel puţin a unei denumiri, şi prin care au renunţat, într-un final, la intenţia temerară de a reforma Partidul Liberal, unele completări sunt imperioase. Astfel, devine tot mai evident că reformatorii şi-au arogat nu doar trăsăturile Moromeţilor lui Preda, dar şi pe cele ale Mizerabililor lui Hugo.
Carnetul de membru PL al lui Ion Hadârcă poate fi asemuit cu carnetul galben al lui Jean Valjean, ambele reprezentând o evadare din captivitatea metehnelor trecutului, dar nu şi o exonerare. Deşi lui Jean i s-a oferit o a doua şansă, acesta a pretat asupra unui gest abominabil, furând argintăria din casa unui preot. Într-un anume fel, Mihai Ghimpu s-a comportat precum Myrel Bienvenu, atunci când l-a reabilitat pe Hadârcă şi l-a propulsat în funcţia de preşedinte a fracţiunii parlamentare.
Acest poet printre politicieni şi politician printre poeţi reprezintă o dovadă elocventă a necesităţii adoptării unei legi a lustraţiei. Pe lângă poemul „Omul cât vremea”, publicat în volumul „Lenin – o stea îndrumătoare”, Jean Valjean al Moldovei este autorul mai multor osanalii la adresa regimului sovietic, printre care şi un material apărut în ziarul Literatura şi Arta, la 12 noiembrie 1987, în care trubadurul reformator îşi încheia astfel pledoaria: „Aceasta-i calea luminată de Lenin, calea uniunii celor egali! Aceasta-i lumina sfântă a Marelui Octombrie”. Dacă cele câteva versuri elogioase la adresa lui Lenin pot fi oarecum justificate, pornind de la premisa că era să-i fie cenzurată orice operă lirică, atunci articolele de adulaţie din presa periodică nu pot fi nici măcar muşamalizate.
Aidoma lui Valjean, care nu s-a abţinut de la jefuirea unui copil, Hadârcă nu a rezistat tentaţiei să încerce să preia un partid cu o vârstă fragedă. Acum, probabil, dânsul este în căutarea unui lider pe care să-l idolatrizeze, motiv pentru care îi sugerăm revenirea la „învăţătura” lui Vladimir Ilici şi nu pretindem la drepturile de autor pentru denumirea viitoarei formaţiuni politice: Partidul Leninist Reformator (dacă tot jinduieşte la abrevietura PLR).
În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi mizerabili reformatori, soarta politică a acestora a fost pecetluită, odată cu demiterea ultimilor mohicani liberali din fruntea instituţiilor de stat. Despre Ana Guţu, cea care a propus lichidarea a două universităţi de stat, dar care activează ca prorector la o universitate privată şi care se simte ruşinată de salariul de deputat, pe care-l primeşte, însă, cu regularitate; sau despre Vitalie Marinuţa, care face declaraţii hazardate şi nu poate combate încălcările statutare din armată, darămite că instruiască potenţiali combatanţi, nici nu merită să menţionez.

Odată ce procesul de salubrizare a formaţiunii politice liberale pare să se fi încheiat, o eventuală alegere a primarului general al municipiului Chişinău, Dorin Chirtoacă, în funcţia de preşedinte PL, va avea efectul unui bumerang împotriva reformatorilor neretractabili. Şi-atunci mizerabilii vor deveni indezirabili.

luni, 15 iulie 2013

Dialog pe blog (12.07.2013)

   Blogosul de vineri (12.07.2013).
   Invitatul acestei ediţii: Mihai Ţurcan


P.S. Ne cerem scuze pentru calitatea rudimentară a sunetului, pentru data viitoare promitem o redresare a situaţiei. Ca soluţie: încercaţi să urmăriţi emisiunea de vinerea trecută cu căştile. Vă mulţumim pentru înţelegere.

marți, 25 iunie 2013

"Moromeţii reformatori"

Timpul nu mai avea răbdare
   Nu am o predilecţie pentru divagaţiile beletristice, dar îndrăgesc lecturile, motiv pentru care, volens-nolens, apelez la mesajul anumitor opere şi la portretele unor personaje literare atunci când încerc să-mi formulez unele idei.
   Când un cuplu se destramă, este vina amândurora. Când o familie se destramă, este vina ambilor părinţi. Dar cine se face culpabil de dezintegrarea unei familii patriarhale?
    În protagonistul romanului Moromeţii, de Marin Preda, am regăsit câteva trăsături de caracter similare cu cele ale lui Mihai Ghimpu. Nu este preşedintele PL un "ţăran filosof", dar cred că dânsul întruchipează "capul unei familii de tip patriarhal". Precizez că nu mă leagă de "familia PL" nicio "relaţie de rudenie", nefiind membru al acesteia, însă fenomenul scindării şi, mai ales, cel al trădării, îmi provoacă interes. Vorba aceea: "îmi plac trădările, nu şi trădătorii".
   Ilie Moromete reprezintă prototipul tatălui iubitor, dar care nu şi-a exteriorizat sentimentul dragostei faţă de copiii săi. Acest personaj nu se face vinovat că feciorii din prima căsătorie au plecat la oraş, luându-i şi oile (alias fracţiunea parlamentară), şi caii (alias co-participarea în Guvern), ci de faptul că nu a reuşit să-şi reîntregească familia, eşuând în a-i convinge să revină acasă (alias în partid). Conflictul care a izbucnit din cauza Guicăi (alias Şăfu) nu putea fi aplanat, însă repercusiunile sale puteau fi atenuate. Este tot mai evident că Mihai Ghimpu îl întruchipează pe Ilie Moromete, iar plecarea feciorilor săi mai mari: Nilă, Achim, Paraschiv (alias "grupul Hadârcă") nu putea fi evitată, ca urmare a ispitei căreia i s-au dedat şi a caracterelor învolburate.
   Crearea unui aşa-numit "Consiliu de Reformare a sau al Partidului" nu a fost decât un act de trădare, după cum şi Ilie a fost trădat de către fiii săi, care au decis într-un mod unilateral şi ocult să-l părăsească. Că acel sus-numit Consiliu nu este nici de Reformare, şi nici al Partidului, nu reprezintă o noutate. Nu poate fi numită reformare acea tentativă de răzbunare, care se rezumă doar la schimbarea liderului. Şi, totodată, nu poţi să mai faci parte dintr-o formaţiune politică, din moment ce de facto te-ai disociat public şi de jure ai fost exclus.
   După cum în romanul lui Marin Preda, familia Moromete a fost supusă unei presiuni sociale căreia nu i-a rezistat, la fel şi pe eşicherul politic din R. Moldova, "familia PL" este supusă unor presiuni mediatice şi secesioniste.
(sursa imaginii: inconstantin.ro)
   Instinctiv, Mihai Ghimpu a înţeles drama "familiei" sale şi nu încearcă o reconciliere cu "fiii rătăciţi", ca nu cumva s-o piardă pe "Catrina" şi "copiii din cea de a doua căsnicie" (alias membrii PL rămaşi fideli politicii promovate de actualul lider). Dar în acest caz dânsul se va face vinovat de faptul că nu a încercat, la modul serios, şi nu ultimativ, să restabilească nişte punţi de legătură cu transfugii, chiar şi cu riscul erodării definitive a partidului pe care-l reprezintă. La urma urmei, ca să demontezi masca de lider autoritar, intransigent şi irascibil trebuie să surprinzi prin îngăduinţă, coabitare şi multă răbdare.
   Ca să poată Mihai Ghimpu să spună peste ani că "întotdeauna a dus o viaţă independentă", e nevoie de ceva mai mult decât să polemizeze cu nişte "vlăstari" de-ai lui, de pe poziţii beligerante. Pe de o parte, îi înţeleg exasperarea, îmi dau seamă că dânsul încă se află în stare de afect şi realizez că trădarea nu poate fi decât dureroasă, chiar şi cea în amorul propriu, însă pe de altă parte, dumnealui trebuie să conştientizeze că s-ar putea să rămână doar cu "pământul".
   În ceea ce-i priveşte pe "Moromeţii reformatori", dânşii şi-au ales calea. Au decis să joace rolul de "codaş la oraş" şi acest fapt îi priveşte. Şantajarea membrilor de partid din teritoriu prin inocularea ideii că respectivii vor prelua conducerea formaţiunii şi că doar datorită lor PL a rămas la guvernare nu este decât o cacealma. De fapt, datorită lor, tot ai lor sunt astăzi la putere. "La vremuri noi, tot noi."
   Timpul s-ar putea să le joace festa şi unora, şi altora. Încercând să se distrugă reciproc, ambele tabere nu fac decât să distrugă idealul pentru care pretind că au ajuns în politică. Partidul ca "familie patriarhală" nu le prieşte nici unora, nici altora, iar vina pentru scindare trebuie să şi-o asume atât unii, cât şi alţii.