Lucrarea lui E. J. Hobsbawm[1]
este compusă din 6 capitole, plus prefaţă, introducere, hărţi şi indice şi a
fost scoasă de sub tipar în anul 1991. Ne permitem o efemeră divagaţie,
precizând că autorul este un istoric destul de controversat, întrucât fusese
membru al Partidului Comunist din Marea Britanie şi nu s-a disociat niciodată,
definitiv, de convingerile sale marxist-leniniste. Dar întrucât Hobsbawm a decedat
la 1 octombrie 2012, la venerabila vârstă de 95 de ani, şi în cele ce urmează
nu ne-am propus decât să-i analizăm una dintre opere, nu vom insista prea mult
asupra personalităţii sale. Cu alte cuvinte, despre cei decedaţi se cuvine să
vorbim numai de bine sau deloc. Ceea ce nu este valabil şi pentru operele
acestora, din moment ce au fost puse la discreţia publicului larg.
În introducerea lucrării, autorul
prezintă într-o manieră como dă, deşi banală, sursele
istoriografice cu privire la naţiune şi naţionalism (începe oarecum letargic
prin a presupune că după un război nuclear, un cercetător extraterestru nu ar
putea înţelege societatea umană şi cauzele autodistrugerii ei fără să explice
conceptul de „naţiune”).
În opinia lui Hobsbawm, un lucru
universal cunoscut şi, ca atare, necesar a fi unanim recunoscut, îl constituie
teoria că „naţiunile nu au
apărut odată cu istoria”. Discutabilă, fără doar şi poate, această
aserţiune a autorului, întrucât acceptând ideea că istoria apare odată cu
scrisul în cadrul primelor comunităţi umane (ceea ce o delimitează de
preistorie), care s-au format şi au evoluat ulterior în cadrul unor naţiuni,
atunci reiese că istoria a apărut odată
cu naţiunea, iniţial antică, apoi medievală[2], modernă şi postmodernă. După
cum susţine Anthony Smith, „naţiunea nu este proprietatea exclusivă a anticilor după cum nu este nici
sacrificiul de sine eroic pentru propria patrie. Aceasta este în egală măsură, atât un fenomen al lumii moderne, cât şi al celei
antice”[3].
În fine, autorul, pentru a-şi argumenta limita cronologică iniţială (anul 1780),
de altfel, stabilită în mod arbitrar, afirmă că „sensul modern al cuvântului (naţiune – n.n.) îşi are originea în sec. al XVIII-lea şi nu mai devreme” (pag. 5).
Aici nu putem să nu fim de acord.
După ce
enumeră cele mai relevante lucrări, în opinia sa, dedicate subiectului abordat,
Hobsbawm semnalează una
dintre problemele esenţiale ale naţionalismului: „cum să distingi a priori o naţiune de alte entităţi?” (pag. 7). Fără a-şi da interesul să
admită versiunea că naţiunile nu sunt şi nu trebuie să fie identice şi nici
măcar similare altor entităţi, dânsul încearcă, paradoxal, să explice de ce o
naţiune este diferită de altele, ca şi cum nu ar fi evident că toate naţiunile
sunt unice în felul lor, asemeni stelelor de pe cer, pe care ar fi dificil să
le cercetăm fiecare în parte.
În continuare, autorul subliniază că „s-a încercat în repetate rânduri să se
stabilească criterii obiective pentru naţionalitate sau să se explice de ce
anumite grupuri au devenit naţiuni şi altele nu” (pag. 7-8). Prin această
afirmaţie, precum şi altele care vor urma, Hobsbawm, volens-nolens, se include
în categoria celor ce consideră că naţiunea este apogeul colectivităţii umane
şi, respectiv, nu orice colectivitate a ajuns la această etapă. Întrucât
cultura şi, mai ales, apartenenţa la o cultură sau alta, reprezintă o
componentă definitorie a oricărei naţiuni, prezentăm opinia lui Panaitescu în
acest context: „Există, oare, culturi superioare şi
inferioare prin esenţa lor, prin potenţialul lor de dezvoltare? Desigur că nu.
Cultura este o manifestare a societăţii, nu este de sine stătătoare, cu posibilităţi
proprii de evoluţie, independente de societate. Există, desigur, popoare pe o treaptă de
cultură inferioară şi altele pe o treaptă superioară, unele popoare cu cultură originală şi
bogată, altele dimpotrivă, slabe copii ale culturilor străine. Aceasta, din mai multe motive: un popor independent, unitar din punct de vedere politic, bine organizat economiceşte şi omogen, este
într-o condiţie de creaţie
optimă; un popor divizat sub stăpâniri străine, compus din elemente eterogene, anarhizat, sărăcit, nu va da
o mare cultură naţională”[4].
Prin urmare, ne vom ralia concluziei
simpliste, dar perfect valabile, a sociologul Ernest Gellner: „Doi
oameni aparţin aceleiaşi naţiuni dacă şi numai dacă împărtăşesc aceeaşi
cultură, adică un sistem de idei, de semne, de asociaţii şi moduri de
comportare şi comunicare (...), dacă şi numai dacă fiecare recunoaşte că
aparţine aceleiaşi naţiuni”[5].
Spre
deosebire de Fruntaşu, care înţelege
naţiunea ca „formă modernă a etnicului, cu un grad de coerenţă şi conştiinţă ce
permite mobilizarea membrilor săi în scopuri naţional-politice”[6],
Hobsbawm declară că „nu-şi propune nicio
definiţie a priori a ceea ce poate fi numit naţiune” (pag. 11), recunoscând
că „criteriile folosite în acest scop –
limbă, etnicitate sau oricare altul – sunt ele însele difuze, schimbătoare şi
de o mare ambiguitate” (pag. 8).
Autorul lucrării declară, din start, că nu
consideră „naţiunea ca o unitate socială
primară sau definitiv constituită şi de neschimbat. Ea aparţine unei anumite
perioade istorice, destul de recente, şi este o entitate socială doar în măsura
în care are legătură cu un anumit stat modern – statul-naţiune” (pag. 12).
Dubioasă această afirmaţie a lui
Hobsbawm, întrucât neagă existenţa
unei „conştiinţe naţionale” la popoarele antice şi medievale. Totodată, autorul
se contrazice, din moment ce, pe de o parte, nu consideră naţiunea ca o
construcţie socială finisată, pe de altă parte, afirmă că aceasta aparţine doar
epocii moderne. Nu credem că în Imperiul Roman să fi existat dubii cu
privire la apartenenţa membrilor cu drepturi cetăţeneşti depline la ceea ce a
însemnat „naţiunea romană”. Conştientizarea statutului lor de „fii ai Romei”,
de purtători ai culturii şi de membri ai civilizaţiei romane, îi deosebea şi îi
privilegia în raport cu ceilalţi „barbari”.
În acelaşi context, autorul precizează că
„ideologiile oficiale ale statelor şi
diferitelor mişcări nu determină în totalitate modul de a gândi al cetăţenilor,
respectiv suporterilor lor, chiar al celor mai loiali dintre ei. (...) Nu putem
presupune că, pentru majoritatea oamenilor, identificarea cu o naţiune – când
aceasta există – exclude sau e întotdeauna superioară celorlalte, care
constituie fiinţa socială însăşi” (pag. 13). Bineînţeles că ideologia
oficială a unui stat nu va fi, niciodată, unanim acceptată de către membrii
săi, iar până şi cei mai fervenţi aderenţi şi adepţi ai unor mişcări social-politice
vor identifica pretexte să se disocieze, fie pentru că nu au abţinut dividendele
scontate, fie şi-au schimbat convingerile. Şi acest lucru nu este valabil doar
în cazul naţionalismului, dar şi al altor „isme” (liberalism, socialism,
conservatorism, monarhism, internaţionalism etc.).
În continuare, Hobsbawm face referire la
conştiinţa naţională, susţinând că aceasta „se
dezvoltă inegal în cadrul grupurilor sociale şi regiunilor unei ţări” (pag.
14). Indubitabil, această aserţiune este valabilă şi verosimilă, fapt probat
prin impactul popular infim pe care l-a avut Revoluţia Franceză asupra comunităţilor
din afara Parisului, în special asupra celor rurale, devotate monarhiei.
Autorul îşi încheie pledoaria din
Introducere, asigurându-şi cititorii că este echidistant în abordarea
subiectului despre naţiune şi naţionalism: „fiind
sionist, e greu să devii un cercetător serios al istoriei evreilor, dacă nu
reuşeşti să-ţi laşi afară convingerile când intri în bibliotecă sau în biroul
de lucru. Unii istorici naţionalişti au fost incapabili de aşa ceva. Din
fericire, începând să scriu această carte, n-am avut nevoie să renunţ la nici
un fel de convingeri” (pag. 15). Paradoxal, dar de-a lungul operei sale,
Hobsbawm totuşi se va deda unor convingeri, dacă nu nihiliste, atunci cu siguranţă
anti-naţionaliste: „trebuie să fim de
acord cu Gellner că dominaţia ideologică universală a naţionalismului astăzi
este doar aparentă – un gen de iluzie optică. O lume a naţiunilor nu poate
exista, ci numai o lume unde anumite grupuri naţionale potenţiale, pretinzând
acest statut, le împiedică pe altele să aibă pretenţii similare” (pag.
78-79). Şi când te gândeşti că alţi autori, precum A.D. Smith, au fost mai
sinceri, recunoscând că „nu am pretenţia
că aş fi imparţial faţă de diferitele abordări şi paradigme (...) nu am
pretenţia de a emite aserţiuni fără conotaţii valorizatoare în legătură cu
diferitele teorii şi perspective pe care le explorez”[7]...
Capitolul I, intitulat „Naţiunea ca
noutate: de la revoluţie la liberalism”, demarează cu explicarea noţiunilor de „patrie”,
„naţiune”, „popor” ş.a., obiectivul acestui compartiment al cărţii fiind
formulat, destul de evaziv, abia la pagina 27: „sarcina noastră, la sfârşitul acestui capitol, este să reconstituim o
teorie burghez-liberală coerentă despre naţiune, mai degrabă în felul în care
arheologii reconstituie itinerariile comerciale după depozitele de monede”.
După consultarea Dicţionarului Academiei
Spaniole Regale, Hobsbawm se convinge că „evoluţia
sensului (lexemului naţiune – n.n.) ar
tinde să accentueze locul sau teritoriul de origine” (pag. 19). Observaţia
este pertinentă şi în opinia lui Mureşanu: „teritoriul,
în sensul simplu al spaţiului de locuire şi nu al celui unificat politiceşte,
este o condiţie ceva mai apropiată de geneza şi existenţa unei naţiuni”[8].
În continuare, autorul schiţează totuşi o
definiţie a termenului de naţiune: „ansamblul
cetăţenilor a căror suveranitate colectivă îi instituia ca stat şi care era
expresia lor politică” (pag. 21), precizând că „rămâne deconcertantă problema relaţiei dintre o naţiune şi un stat,
deoarece părea evident că în termenii lingvistici, etnici sau de alt fel, majoritatea
statelor, de orice mărime, nu erau omogene, şi deci naţiunile nu puteau fi
echivalente cu statele” (pag. 19).
De aici rezultă şi că naţiunile nu sunt echivalente între ele, fapt pe care
îl reiterăm.
Hobsbawm, aidoma altor istorici, sociologi
şi politologi, a ajuns şi la o altă concluzie în privinţa „poporului-naţiune”
şi, anume, că acesta „reprezenta
interesul colectiv şi nu pe cel individual, bunul comun, şi nu privilegiul”
(pag. 22-23). Dar această interpretare fusese utilizată şi în raportul
naţionalism-democraţie, întrucât curentul naţional devenise popular prin
atacarea practicilor feudale, a autorităţii imperiale opresive, proclamând, cel
puţin teoretic, principiul suveranităţii popoarelor şi dreptul acestora de a-şi
hotărî destinul.[9] Vom conchide acest aspect
al interdependenţei dintre stat şi naţiune prin a semnala ceea ce autorul o
făcuse cu destulă prudenţă: „pentru
guvernare, elementul central în formula stat = naţiune = popor era, fără îndoială, statul” (pag. 26).
Revenind la obiectivul de a formula teoria
liberală cu privire la conceptul de naţiune, autorul face apel la viziunea
fondatorului liberalismului economic: „Economia
politică clasică, mai ales cea promovată de Adam Smith, se definea ca o critică
a „sistemului mercantil”, deci chiar a acelui sistem în care guvernele
considerau că economia naţională este un ansamblu, urmând a fi dezvoltat prin
efortul şi politica statului” (pag. 29). Prin cele enunţate de autor, se
conturează obsesia teoriei economice liberale cu privire la principala
controversă – economie mondială vs economie naţională. Întrucât teoria liberală
fusese elaborată pe baza unităţilor productive individuale (indivizi sau
firme), în care cel mai raţional este să-ţi majorezi veniturile şi să-ţi
minimalizezi pierderile, aceasta nu putea decât să promoveze o piaţă fără
limite teritoriale, deci una globală. Acest fapt venea în contradicţie cu
proiectul de „economie naţională”. „Pe
scurt, nici un economist, chiar extrem liberal, nu putea să nu ia în calcul
economia naţională... doar că lor nu le plăcea sau nu ştiau cum să vorbească
despre ea” (pag. 32), cu toate că „statul
– în era postrevoluţionară, statul naţional – garanta siguranţa proprietăţii şi
a contractelor” (pag. 31). Această
contradicţie ni se pare semnificativă şi în contextul lozincilor promovate de
PNL şi PNŢ în România interbelică. Astfel, cu toate că se prezentau ca un
partid de orientare liberală, PNL adoptase sloganul „prin noi înşine”, adică
unul conservator, în timp ce ţărăniştii optaseră pentru politica „porţilor
deschise”, care permitea accesul capitalul străin în economia românească.
Paradoxal sau nu, „leagănul democraţiei
moderne” a fost unicul „sol” în care simbioza dintre stat şi economie „a
încolţit”. Acest teribilism liberal a fost formulat de Alexander Hamilton, în a
cărui listă de „mari măsuri naţionale” erau incluse doar cele ce se refereau
exclusiv la economie: „fondarea unei
bănci naţionale, responsabilitatea naţională în cazul datoriilor statului,
apariţia datoriei naţionale, protejarea manufacturilor naţionale de tarife prea
mari şi accize obligatorii” (pag. 32). De
aceea, probabil, dolarul, la americani substituie adesea conştiinţa naţională,
fapt realizat şi de teroriştii islamici, care la 9 septembrie 2001 au atacat
World Trade Center, şi nu Casa Albă sau Statuia Libertăţii. De asemenea, o
altă „naţiune în devenire”, cea australiană, mai este încă legată de Commonwealthul
şi Coroana britanică prin prezenţa pe bancnote a imaginii reginei Elizabeta a
II-a. În acelaşi sens, autorul este mult prea categoric atunci când susţine că
„naţiunea este consecinţa formării unui
stat, nu fundamentul lui. Statele Unite şi Australia sunt exemple clare de
state naţionale (sic!), ale căror
caracteristici naţionale şi criterii ale naţionalităţii au fost stabilite toate
începând cu sec. al XVIII-lea şi nu ar fi putut exista înaintea apariţiei
respectivelor state” (pag. 79). Nu o să insistăm prea mult asupra acestei
aserţiuni a autorului, precizând că state-naţionale au existat şi înainte de
Declaraţia de Independenţă a SUA din 4 iulie 1776. Anglia, Franţa şi Spania
fiind exemple elocvente în acest sens.
În continuare, Hobsbawm apelează la
gândirea filosofică a liderului economiştilor germani de la începutul sec. XIX,
Friedrich List, care a formulat o caracteristică a conceptului „liberal” al
naţiunii: „aceasta trebuie să fie
suficient de mare pentru a constitui o unitate de dezvoltare” (pag. 33). În
consecinţă, autorul remarcă faptul că „principiul naţionalităţii” se aplica în
anii ‘20 ai sec. XIX doar „naţiunilor de o anumită mărime” (pag.
34). În cele ce urmează, vă propunem atenţiei câteva citate dintr-un celebru
autor: „cu cât teritoriul de care dispune un popor este mai mare, cu atât e
mai mare şi protecţia lui naturală”, iar „importanţa teritorială a unui
stat este un factor de menţinere a libertăţii şi independenţei unui popor, pe
când micimea teritorială provoacă invazia”[10].
Aceste ultime afirmaţii îi aparţin lui Adolf Hitler. Să înţelegem oare că Hobsbawm
insinuează iminenţa sprijinului acordat de economiştii germani mişcărilor
naziste din Europa sec. XX?[11]
Şi că între opiniile lui List, ale lui Hitler, dar şi ale americanilor (evocatoare
fiind „Doctrina Monroe”: America pentru americani şi „Studiul asupra Istoriei”
al lui Arnold Toynbee) nu există diferenţă? Cu certitudine, este un subiect de
reflecţie.
Distanţându-se,
precaut, de tematica abordată în titlul primului capitol, autorul lucrării puse
în discuţie afirmă că „mişcările
naţionale ar fi trebuit să fie mişcări de unificare naţională sau de expansiune”
(pag. 36). În privinţa unificării nu putem să nu fim de acord, însă termenul
„expansiune” este cel care deranjează. Dacă
am califica mişcările naţionale drept expansioniste, atunci Imperiile Britanic,
Otoman, Habsburgic şi Rus au avut cele mai multe „mişcări naţionale” proprii şi
au fost cele mai „naţionale” state, şi nu multinaţionale, cum se credea. Totodată,
Hobsbawm consideră că „naţiunile mici şi
mai înapoiate aveau doar de câştigat din alipirea lor la alte state mai mari,
contribuind astfel la dezvoltarea umanităţii în interiorul lor” (pag. 37). Astfel fiind formulată ideea, apare
întrebarea: polonezii ce au avut de câştigat în urma scindării succesive a
statului lor? Şi cazul lor nu este singular în istorie. Pentru a nu părea dezaxat
şi cât de cât plauzibil, Hobsbawm accentuează că „nu englezii, ci scoţienii au introdus conceptul de „britanic de nord”,
după unirea din 1707” (pag. 38).
Sistematizându-şi
ideile, autorul formulează 3 criterii prin care un popor poate deveni naţiune:
„Primul criteriu este asocierea istorică
a poporului cu un stat actual sau cu oarecare tradiţie istorică. (...) Al
doilea criteriu este existenţa unei elite culturale cu vechi tradiţii şi cu o
limbă populară scrisă, în documentele literare şi administrative. (...) Al
treilea criteriu, din nefericire, este capacitatea de a cuceri” (pag.
40-41).
Într-un
final, revenind la teoria liberală a naţiunii, Hobsbawm consideră că naţiunea
modernă aparţine ideologiei liberale „printr-o
îndelungată asociere, decât printr-o necesitate logică: aşa cum libertatea şi
egalitatea ţin de fraternitate. Cu alte cuvinte, pentru că naţiunea însăşi era
ceva nou, era respinsă de conservatori şi tradiţionalişti, atrăgându-i astfel
pe oponenţii lor” (pag. 42). Cu
această aserţiune nu poţi să nu fii de acord, întrucât o idee prinde cel mai
bine contur atunci când este insistent combătută.
În
capitolul 2, „Protonaţionalismul popular”, autorul declară că „naţiunea modernă poate să apară pentru a
umple golul emoţional lăsat de retragerea, dezintegrarea sau încetarea
valabilităţii unei comunităţi sau reţele autentice” (pag. 48). Inducerea
opiniei că naţiunea nu ar fi decât o comunitate virtuală, creată pentru a
înlocui o comunitate reală, dispărută sau transformată (în ce anume, nu este
definit), nu poate decât să ne provoace nedumerire, întrucât este cunoscut
faptul că „până la Revoluţia Franceză,
statul şi nu naţiunea era centrul de greutate al sferei politicului, iar
extinderea termenului de naţiune asupra tuturor cetăţenilor a fost atât
expresia egalei lor înzestrări cu drepturi politice, cât şi promovarea lor,
implicită, ca totalitate nediferenţiată, între factorii creatori de istorie, de
destin. (...) În ea nu s-a mai văzut doar comunitatea cetăţenilor unei ţări într-un
anumit moment determinat, ci şi comunitatea generaţiilor succesive dintr-o ţară”[12].
Respectiv, nu credem că pentru generaţia lui Lamartine sau pentru paşoptişti
naţiunea modernă a fost o invenţie necesară substituirii vechii rânduri, ci un
ideal de revitalizare a valorilor tradiţionale.
În
sprijinul afirmaţiilor sale, Hobsbawm evocă exemplul evreilor, care „s-au răspândit prin lume de-a lungul a mii
de ani, neîncetând să se considere, oriunde ar fi fost, drept membri ai unui
popor deosebit, altfel decât diferitele naţii de necredincioşi, printre care
trăiau. Totuşi, cel puţin de la robia babiloniană încoace, nu s-a pus niciodată
în mod serios problema întemeierii unui stat politic evreiesc, ca să nu mai
vorbim de cel teritorial, până când n-a fost inventat naţionalismul evreiesc,
la sfârşitul sec. al XIX-lea, prin analogie cu naţionalismul occidental de
curând exaltat. Nu există nici o identificare ligitimă între legătura evreilor
cu tărâmul ancestral al Israelului şi dorinţa actuală de a-i aduna pe toţi
evreii într-un stat modern, situat pe vechiul Pământ Sfânt. Dacă ne referim la
numeroasele pelerinaje sau la speranţa întoarcerii la pământurile venirii lui
Mesia – pentru evrei el nici măcar n-a venit – cineva ar putea susţine ideea că
şi credincioşii musulmani, al căror mare ideal este de a ajunge la Mecca, ar
putea să se declare prin asta cetăţeni ai Arabiei Saudite de astăzi” (pag.
49-50). Doar că paralela dintre evrei şi
musulmani este, în acest caz, deplasată şi nefondată, întrucât islamiştii au
avut permanent acces la Cubul din incinta moscheii de la Mecca, spre deosebire
de evrei, cărora le era interzis să se stabilească în Palestina, după cucerirea
acestor teritorii de către arabi. Altfel spus, peninsula Arabică este locuită
de musulmani din momentul apariţiei religiei islamice (sec. VII ), pe când în Palestina evreii au
început de curând să se restabilească şi doar ca rezultat al eforturilor
mişcării sioniste.
În
continuare, autorul abordează subiectul spinos al limbii în contextul fomării
şi definirii unei naţiuni: „O limbă
naţională, originală, vorbită, formată pe o bază pur orală, altfel decât un
anumit jargon (sau lingua franca), ce s-ar putea, desigur, transforma într-o
limbă folosită în general, este greu de asociat cu o anumită arie geografică de
o mărime oarecare. Cu alte cuvinte, „limba maternă”, idiomul învăţat de la
mamele lor necultivate, pentru folosirea zilnică, nu era, în nici un caz, o
limbă naţională” (pag. 54). Într-un mod totalmente previzibil, Hobsbawm
afirmă că „limbile naţionale sunt, în
consecinţă, întotdeauna construite artificial şi, uneori, ca ebraica modernă,
virtual inventate. Ele sunt cu totul altceva decât se presupune în mitologia
naţionalistă, adică fundamentul culturii naţionale şi structurile de bază ale
mentalităţii populare” (pag. 55-56). Aici simţim nevoia să zăbovim ceva mai
mult, deoarece dacă aserţiunea autorului
ar fi corectă, atunci Eminescu nu ar trebui să fie poetul naţional al
românilor, Puşkin – al ruşilor, Mickiewicz – al polonezilor, Shakespeare – al
englezilor etc. Bineînţeles că „limba
nu constituie decât un criteriu relativ al identităţii unei naţiuni. dovadă
faptul, binecunoscut altminteri, că există naţiuni cărora nu li se poate
contesta caracterul omogen, cu toate că în interiorul acestora se vorbesc mai
multe limbi, aşa cum există naţiuni diferite, deşi vorbesc aceeaşi limbă (spre
exemplu, irlandezii şi englezii – n.n.)”[13]. Cu
toate acestea, însă, impactul limbii asupra unei sau altei naţiuni este diferit
de la caz la caz. Respectiv, „Franţa era
constituită ca naţiune medievală prin 1300, dar schisma între limbile d’oil şi d’oc persistă până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Frederik Mistral
încununa un mileniu de creaţie poetică provensală. La 1600 românii erau despărţiţi în trei state, dar limba pe care o
vorbesc este excepţional de unitară, fie ea oglindită în textele
maramureşene, în tipăriturile lui Coresi sau în scrisorile bistriţene. (...) Întâii noştri scriitori, Grigore Ureche sau
Miron Costin, îşi încep orice meditaţie istorică, îndată după descendenţa
romană, de la latinitatea şi unitatea limbii”[14].
Sigur că
pentru Hobsbawm, „identificarea mistică a
naţionalităţii cu un fel de idee platonică a limbii, existentă dincolo de toate
versiunile ei variabile, imperfecte, este caracteristică mai ales
construcţiilor ideologice ale intelectualilor naţionalişti” (pag. 59). În
acest sens, dânsul aduce şi un „argument forte”, din moment ce, abordând
criteriul limbii în contextul formării unei naţiuni, oferă exemple cu triburi:
„În Sudan, localnicii Fur trăiesc în
simbioză cu nomazii Baggara, dar o tabără învecinată de nomazi Fur, vorbind
dialectul Fur, e tratată ca şi cum ar fi Baggara, pentru că distincţia dintre
cele două popoare este în funcţie de specificul lor, nu de limbă” (pag.
60).
Atribuindu-şi
veleităţi de filolog, autorul lucrării „Naţiune şi naţionalism” declară că „o limbă, tocmai pentru că nu e naturală, ci
construită şi mai ales când e tipărită, obţine o anume stabilitate, care o face
să pară cumva permanentă şi mai eternă decât este în realitate. De aici urmează
importanţa inventării tiparului (mai ales acolo unde versiunea în limba
naţională a unei cărţi sfinte a devenit baza limbii literare, cum a şi fost
cazul de multe ori), dar şi a apariţiei marilor creatori şi formatori de limbă,
specifici istoriei fiecărei limbi de cultură, după apariţia cărţii tipărite.
Această epocă apare, de obicei, între sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul
sec. al XX-lea” (pag. 63). Incredibil,
dar adevărat. Hobsbawm comite o eroare gravă, uitând probabil că tiparul fusese
inventat de Gutenberg în sec. XV.
După mai
multe tentative de a minimaliza sau chiar de a exlude criteriul lingvistic din procesul
de formare şi evoluţie al unei naţiuni, autorul surprinde plăcut prin afirmaţia
că „limba era mai mult decât un vehicul
al unei distinse literaturi şi al unei expresii intelectuale universale, ea era
singurul lucru ce îi făcea să fie germani sau italieni şi purta o încărcătură
mult mai mare de identitate naţională decât, să zicem, engleza” (pag. 103).
Ceea ce nu înseamnă că Hobsbawm ar fi reuşit să se abţină de la contraziceri: „comunitatea lingvistică şi culturală,
invenţie a secolului al XIX-lea” (pag. 101). În acelaşi context, al
statutului pe care limba naţională îl posedă în cadrul definirii unei naţiuni,
autorul se referă la români, accentuând politica de stat a Vechiului Regat în
domeniul educaţional şi lingvistic: „Cum
ar fi reuşit, fără puterea statului, naţionalismul românesc să-şi impună, pe la
1863, originile latine (deosebindu-se de slavii şi maghiarii dimprejur) şi să
înceapă să scrie şi să tipărească folosind alfabetul latin în locul celui
chirilic, în care scriau înainte?” (pag. 111-112). În acest caz, nu putem să nu semnalăm diletantismul autorului, neversat
în domeniul Şcolii Ardelene şi al meritului acesteia în reabilitarea
latinităţii româneşti, dar şi al creării unor mituri în acest sens. De
asemenea, trecerea de la grafia chirilică la cea latină s-a produs în mod
eşalonat, fiind demarată încă din sec. XVI, prin renumita Scrisoare a lui
Neacşu din Câmpulung (1521), şi nu ca urmare a creării statului naţional
românesc. De altfel, subliniem demonstraţia ilustrului slavonist român, Bogdan
Petriceicu Haşdeu: „în limba română
contează mai puţin numărul brut de cuvinte latine, cât valoarea lor de
circulaţie. (…) În română se pot formula fraze întregi numai cu cuvinte latine,
dar este imposibil de alcătuit o frază exclusiv din elemente slave, turceşti,
greceşti şi maghiare”[15]. Bineînţeles că „naţionalismul
lingvistic cere, în mod esenţial, controlul statului sau, cel puţin,
recunoaşterea oficială a limbii” (pag. 109), precum şi introducerea unui
sistem educaţional, prin care ţărănimea a devenit alfabetă, dar asta nu
înseamnă că doar statul este promotorul unor asemeni politici naţionale. După cum s-a putut observa în cazul
românilor, trecerea de la o grafie la alta s-a produs în mod natural, iar
utilizarea slavonei se făcea, în Evul Mediu românesc, doar din raţionamente
instituţional-administrative (iniţial, în instituţiile ecleziastice şi apoi în
actele cancelariei domneşti), ceea ce nu a împiedicat poporul să vorbească
limba română neliterară.
Hobsbawm are dreptate atunci
când susţine că „limbile naţionale
neliterare sunt întotdeauna un complex de variante sau dialecte locale
intercomunicând în grade diferite de uşurinţă sau dificultate, în funcţie de
apropierea sau accesibilitatea geografică” (pag. 53). Dar cel mai important aspect din această afirmaţie este că autorul,
volens-nolens, recunoaşte existenţa limbilor naţionale neliterare. În ceea ce
priveşte limba naţională literară, este de la sine înţeles că aceasta
reprezintă rezultatul eforturilor conjugate ale mai multor scriitori şi savanţi
de a uniformiza şi de a omogeniza dialectele şi graiurile regionale vorbite de
o naţiune.
În cadrul aceluiaşi capitol,
autorul se referă şi la aspectul rasial al identificării unei conştiinţe
naţionale. Astfel, „foarte puţine din
mişcările naţionale moderne se bazează cu adevărat pe o conştiinţă etnică puternică,
deşi ele adeseori inventează una pe urmă, sub forma rasismului” (pag. 67). Probabil, în opinia lui Hobsbawm,
clasificarea raselor la vechii egipteni în: alb
– pentru oamenii din nord, galben –
pentru cei din est, roşu – pentru
egipteni şi negru – pentru triburile
africane nu era decât o invenţie modernă, iar Tacitus[16] – un succesor al autorilor germani din
sec. XIX, şi nu un predecesor.
În
aceeaşi ordine de idei, Hobsbawm consideră că „folosirea comună a discriminării în funcţie de culoare pare să fie, din
nefericire, una care asigură o poziţie socială mai înaltă celor care au pielea
mai deschisă la culoare în interiorul aceleiaşi comunităţi (în India, de
exemplu). (...) Astfel, clasificarea rasială „corectă” aduce şi poziţia socială
„corectă” (pag. 67). Dar aici apare
o chestiune delicată: reiese că indienii sunt rasişti din născare, din moment
ce la ei persistă sistemul castelor.
Referindu-se
tot la aspectul rasial al identităţii naţionale, Hobsbawm evocă exemplul
indienilor din America de Sud care au „de
la cucerirea spaniolă încoace, un sentiment foarte adânc al diferenţei etnice
dintre albi şi metişi” (pag. 68). Stranie
pare această supoziţie, cel puţin din considerentul că este improbabil de a
stabili în ce măsură indienii din America Latină se simt sau nu diferiţi de
europenii stabiliţi acolo, nemaivorbind că autorul oferă, iarăşi, un exemplu cu
triburi în contextul subiectului despre naţiuni.
Inevitabil,
trebuia pusă în discuţie şi legătura dintre religie şi conştiinţa naţională, pe
care o vede foarte strânsă în cazul Poloniei, al Irlandei, precum şi în cadrul
ţărilor arabe (pag. 69). Discutabilă este opinia lui Hobsbawm că „în
unele cazuri, o religie este aleasă pentru că un popor se simte diferit de
popoarele învecinate, în primul rând. Iranul şi-a urmat calea divină mai întâi
ca o ţară zoroastriană şi apoi, după convertirea la islamism, ca una şiită.
Irlandezii s-au identificat cu religia catolică atunci când nu au reuşit să-i
urmeze pe englezi în Reformă” (pag. 71). Întâi de toate, trebuie accentuat că nu exista statul Iran în momentul
apariţiei şi răspândirii zoroastrismului, ci Imperiul Persan. Apoi, se cuvine
de reiterat că religia creştină cuprinde mai multe confesiuni, printre care şi
catolicismul, care nu este o religie de sine-stătătoare. Iar cazul Irlandei nu
trebuie privit prin prisma convingerii că irlandezii sunt nişte neadaptaţi,
care nu au reuşit să se disocieze ca englezii de Papalitate.
Pe bună
dreptate, autoritatea divină a fost insuficientă pentru a constitui liantul
coagulării unor naţiuni moderne, drept mărturie fiind „neo-guelfii care au încercat să construiască un naţionalism în jurul
Papalităţii. Ei au eşuat, deşi Papalitatea era, de facto, o instituţie italiană
şi, înainte de 1860, singura instituţie panitaliană autentică. Sfânta Biserică
nu putea însă să se transforme într-o instituţie naţională” (pag. 74). În acelaşi timp, mai există un motiv
întemeiat al recrudiscenţei atitudinilor anti-clericale ale mişcărilor
naţionale, în special după Revoluţia Franceză – conlucrarea Bisericii creştine,
fie aceasta apuseană, sau răsăriteană, cu Vechiul Regim, cu instituţia
monarhiei.
O primă
idee marxistă se întrevede în această lucrare a lui Hobsbawm, atunci când
susţine că ţinta nemulţumirii ţăranilor era comunitatea nobililor (pag. 75). Şi
în capitolul 3, această convingere se va perpetua: „bogaţii şi aristocraţii, care-i exploatau pe oamenii de rând. (...)
Conştiinţa de clasă, pe care o dobândiseră muncitorii...” (pag. 91).
Capitolul
2 se încheie cu ceea ce poate ar fi trebuit să înceapă, adică cu argumentarea
existenţei sau a inexistenţei conştiinţei protonaţionale la ţărani: „n-avem nici un motiv să negăm existenţa
sentimentelor protonaţionale la sârbii din sec. al XIX-lea şi asta nu petnru că
erau ortodocşi, opunându-se vecinilor lor catolici şi musulmani – asta nu i-ar
fi distins de bulgari – ci pentru că amintirea vechiului regat, învins de
turci, era păstrată în cântece şi povestiri eroice şi, mai mult, datorită
liturghiei curente sârbeşti, având majoritatea regilor canonizaţi. Faptul că au
avut un ţar i-a ajutat desigur pe ruşi să se considere o naţiune” (pag.
76-77).
În
capitolul 3, autorul priveşte din perspectivă guvernamentală naţiunile,
afirmând că „de-a lungul secolului XIX,
în statele moderne, o familie trebuia să locuiască într-un loc complet
inaccesibil ca să nu intre în contact direct cu statul naţional şi
reprezentanţii săi: poştaşul, poliţistul sau jandarmul şi, eventual,
profesorul, lucrătorii de la căile ferate, acolo unde acestea se aflau în
proprietatea statului, pentru a nu mai aminti garnizoanele şi fanfarele
militare” (pag. 81-82).
Din acest
fragment: „în statele cu o birocraţie şi
un sistem poliţienesc bine stabilite, locuitorul intra în contact şi mai direct
cu maşinăria administrativă printr-un sistem de documentare şi înregistrare
personală, mai ales dacă persoana se muta dintr-un loc în altul” (pag. 82) reiese că Imperiul Rusiei era unul dintre
cele mai naţionale state! Respectiv, autorul confundă misiunea opresivă şi
caracteristica autocratică a unor entităţi statale de la sfârşitul sec. XIX cu
influenţa determinantă a unui stat-naţional asupra revigorării identităţii şi
conştiinţei naţionale a membrilor săi.
O altă
perlă irefutabilă de-a lui Hobsbawm se remarcă în următorul pasaj: „un exemplu extrem de eficacitate potenţială
a patriotismului de stat este loialitatea finlandezilor faţă de Imperiul
ţarist, pentru o mare parte din secolul al XIX-lea, până când politica
rusificării, după 1880, a produs o reacţie antirusească. În timp ce în Rusia nu
găseşti prea uşor monumente ale familiei Romanov, o statuie a ţarului Alexandru
al II-lea, liberatorul, încă se află în piaţa cea mare din Helsinki” (pag.
87). Deşi aportul ţariştilor la
reafirmarea identităţii naţionale a finlandezilor este unul evident, în special
prin contracararea influenţei suedeze, nu putem considera, după cum ne induce
ideea autorul, că finlandezii ar fi, de fapt, patrioţi ruşi. Exista acel
sentiment de gratitudine al scandinavilor faţă de vecinii lor slavi, dar acesta
trebuie raportat la o perioadă bine determinată, altminteri se creează un
anacronism nedorit.
Din
categoria ataşamentului lui Hobsbawm faţă de valorile nord-americane face parte
si aserţiunea următoare: „conceptul
revoluţionar al naţiunii constituit de opţiunea politică deliberată a cetăţenilor
potenţiali este, desigur, încă păstrat în forma lui pură în Statele Unite”
(pag. 88). Veridicitatea acestei
afirmaţii poate fi lesne combătută prin întrebarea firească – sunt americanii
într-o continuă revoluţie?
Până la
finele capitolului, autorul se va complace în a prezenta latura naţională a perioadei
premergătoare primei conflagraţii mondiale: „guvernele beligerante au apelat la sprijin, în acest război, nu doar pe
baza unui patriotism orb, a gloriei şi a eroismului, ci printr-o propagandă adresată
cetăţenilor civili. Toţi marii beligeranţi au prezentat războiul ca fiind
defensiv, ca o ameninţare din afară a drepturilor civile specifice propriei
ţări sau zone şi au învăţat să-şi prezinte scopurile nu numai ca pe încercări
de eliminare a acestei ameninţări, ci şi de transformare socială a ţării în
interesul cetăţenilor mai săraci („case pentru eroi”).” (pag. 89). Hobsbawm
insistă că „perioada dintre 1880 şi 1914
a fost perioada celor mai mari migraţii în masă cunoscute, în şi între ţări, a
imperialismului şi a rivalităţii internaţionale crescânde, soldate cu
izbucnirea primului război mondial. Toate acestea au subliniat diferenţele
între „noi” şi „ei”. (...) Guvernele aveau un interes considerabil pentru a
mobiliza naţionalismul cetăţenilor lor” (pag. 91). Dacă omitem tendinţa
autorului de a prezenta naţionalismul ca fiind un curent eminamente şovin şi
xenofob, atunci am putea să admitem justeţea acestor afirmaţii.
În
capitolul 4, intitulat „Transformările naţionalismul, 1870-1918” Hobsbawm reia ideea
naţionalismului lingvist, despre care afirmă că „nu a fost primit cu prea mult entuziasm nici de aristocraţie sau de
marea burghezie, nici de muncitori sau ţărani. Marea burghezie nu se angajase
în nici una din formele de naţionalism care apăruse spre sfârşitul sec. al
XIX-lea – şovinismul imperialist sau naţionalismul popoarelor mic” (pag.
115). Cu toate acestea, autorul se simte obligat, în spiritul teoriei
marxist-leniniste, să identifice o clasă socială care a aderat la curentul
naţionalist: „sociologii vremii, care
foloseau rareori cuvânt „naţionalism” fără să adauge şi „mic-burghez”, ştiau
bine la ce se referă. În linia întâi a luptei naţionalismului lingvistic se
aflau ziariştii de provincie, profesori şi funcţionari oficiali în devenire”
(pag. 116). Astfel, „printre clasele de
mijloc, naţionalismul a devenit, dintr-un concept asociat cu liberalismul şi cu
mişcarea politică de stânga, unul de dreapta sau de dreapta extremă, şovinist,
imperialist şi xenofob”. În atare
situaţie, pare interesantă situaţia când evreii, sau oricare alt grup
minoritar, făcând parte din mica burghezie, sunt incluşi de către Hobsbawm în
categoria de adepţi ai ultra-naţionalismului, de factură şovină şi
imperialistă, doar pentru că se încadrau în clasa de mijloc. Să se fi considerat
oare aceştia inferiori altor naţiuni sau naţiunii dominante, astfel încât să
devină şovini? La acest capitol, autorul conchide: „studiind compoziţia socială a fascismului italian şi german, nu mai
avem dubii că aceşte mişcări îşi luau forţele din clasa de mijloc” (pag.
120).
În cele
ce urmează, Hobsbawm sesizează evoluţia atipică a naţionalismului înainte şi
după primul război mondial. Dacă până la 1914 toate versiunile curentului
naţionalist sunt o respingere a noilor mişcări socialiste de tip proletar,
adică internaţionaliste, atunci după 1918 şi cei mai fervenţi militanţi ai
ideii de stat-naţiune combinaseră naţionalismul cu loialitatea faţă de viziunea
socialistă a dezvoltării statului (pag. 121-122). „Polonia este un caz relevant. Reîntregirea ţării după un secol şi
jumătate de fărâmiţare statală a fost obţinută nu prin vreo mişcare politică
dedicată exclusiv acestui obiectiv, ci prin lupta Partidului Socialist Polonez,
al cărui conducător, colonelul Pilsudski a devenit eliberatorul ţării. În Finlanda,
Partidul Socialist a devenit, de facto, partidul naţional al finlandezilor,
obţinând 47% din votul ultimelor alegeri libere înainte de Revoluţia Rusă din
1917” (pag. 123).
Ca un fir
roşu, întregul capitol este străbătut de intenţia justificată a autorului de a
demonstra că „mişcările populare pot să
exprime simultan aspiraţii pe care noi le considerăm reciproc exlusive şi că
aceste mişcări, constituind un apel socio-revoluţionar, pot forma matricea unor
eventuale mişcări naţionale de masă în viitor” (pag. 124). Doar că rezultatul acestor sforţări este
unul previzibil: acela de a explica apariţia unei ideologii hibride în Germania
interbelică – naţional-socialismul.
Ca şi
concluzie la acest capitol dedicat metamorfozei naţionalismului, Hobsbawm afirmă
că „până la 1918 sentimentul naţional nu
se cristalizase pentru masele largi de oameni, într-o componentă stabilă a
conştiinţei sau pentru că oamenii nu erau încă conştienţi de discrepanţa între
loialitatea faţă de stat şi cea faţă de naţiune sau poate ei nu făcuseră încă o
alegere clară între cele două” (pag. 126). Respectiv, autorul nu pare dispus să accepte că izbucnirea primului
război mondial nu ar fi fost posibilă fără manifestarea entuziasmului popular
şi, implicit, fără existenţa unui sentiment naţional bine conturat în
mentalitatea soldaţilor şi a numeroşilor voluntari. Totodată, el precizează
în mod adecvat că „trezirea conştiinţei
naţionale nu poate fi separată de alte forme de conştiinţă socială şi politică”
(pag. 128). Adică revendicările naţionale ale popoarelor aflate în componenţa
Imperiilor Rus, Otoman şi Austro-Ungar erau combinate cu cele sociale.
În
capitolul 5, „Apogeul naţionalismului, 1918-1950”, se reiterează faptul că
principiul naţionalităţii a triumfat la sfârşitul primului război mondial prin
prăbuşirea imperiilor multinaţionale şi stabilirea unei noi ordini mondiale.
Astfel, „Europa a devenit, pentru prima
şi ultima oară în existenţa sa, un labirint de state definite ca state
naţionale, dar şi ca democraţii parlamentare burgheze” (pag. 129). De acum
încolo urmează creionarea imaginii distorsionate a ceea ce a reprezentat Europa
interbelică: „majoritatea noilor state,
construite pe ruinele vechilor imperii, erau la fel de multinaţionale ca şi
vechile „închisori ale naţiunilor” cărora le luaseră locul. Cehoslovacia,
Polonia, România şi Iugoslavia sunt exemple de acest fel (...) Schimbarea importantă era aceea că
statele aveau acum dimensiuni mult mai mici şi „popoarele oprimare” deveniseră
„minorităţi oprimate”. Implicaţia logică a creării unui continent împărţit în
state locuite de populaţii complet diferite (...) a fost expulzarea şi
exterminarea minorităţilor” (pag. 131). Aşadar, Hobsbawm apreciază apariţia statelor naţionale unitare ca pe un
regres al democraţiei şi ca o eroare impardonabilă a elitelor acelor vremuri.
Curios este faptul că autorul nu evocă meritul primei organizaţii mondiale,
Liga Naţiunilor, în a aplica „forţa dreptului şi nu dreptul la forţă” (Nicolae
Titulescu) şi nici întreaga legislaţie referitoare la statutul minorităţilor
naţionale, care includea conferirea cetăţeniei şi egalarea în drepturi cu
naţiunea majoritară, adică păstrarea identităţii lor etnice şi culturale,
persistentă până în zilele noastre. Această abordare demonică şi negativistă
poate fi atribuită genocidului aplicat de turci în privinţa armenilor, dar nu
poate constitui o premisă obiectivă a aprecierii statelor-naţionale
interbelice.
Într-un
mod incomprehensibil, autorul declară că „în
timp ce, înainte de 1914, mişcarea naţională caracteristică fusese direcţionată
împotriva statelor sau a aglomerărilor politice multinaţionale sau
supranaţionale, ca Imperiul Habsburgic sau cel Otoman, atunci după 1919 ea s-a
îndreptat, în Europa, împotriva statelor naţionale” (pag. 136). O fi aşa, dacă privim din perspectiva
Uniunii Sovietice, ostile Poloniei şi României, dar nu numai.
În
continuare, autorul hiperbolizează rolul mass-mediei, prin intermediul căreie „ideologiile populare puteai fi
standartizate, omogenizate şi transformate, dar şi exploatate în scopuri
propagandistice private sau de stat” (pag. 139). În opinia sa, „transformarea familiei regale britanice
într-un simbol public al identităţii naţionale ar fi fost imposibilă fără
mijloacele modern” (pag. 139). Cu
certitudine, monarhiile din vestul şi nordul Europei, precum şi cea niponă (ne
referim aici la difuzarea în data de 15 august 1945 a renumitului discurs al
împăratului japonez către naţiun), s-au adaptat noilor tendinţe (radio, presă,
televiziune, cinema) de a menţine legătura cu cetăţenii, dar mass-media va
deveni şi acea oportunitate nefastă a defăimării autorităţii monarhice, prin
crearea scandalurilor mediatice cu implicarea membrilor familiilor regale.
Într-un
mod perfid, în totală necorespundere cu tot ce afirmase în lucrarea sa de până
acum, Hobsbawm susţine că „e important să
facem distincţia între naţionalismul extremist al statelor sau al mişcărilor
politice de dreapta, care se substituie tuturor celorlalte forme de
identificare socială şi politică, şi între combinaţia de conştiinţă naţională,
cetăţenească, socială care, în statele moderne, formează baza tuturor
celorlalte sentimente politice” (pag. 141). Prin urmare, autorul
cataloghează orice ideie naţională aparţinând unor formaţiuni de dreapta ca
fiind una extremistă. Ceea ce ni se pare injust, mai ales că naţionalismul
extrem poate fi definit prin termenul „ultra-naţionalism”.
În cele
ce urmează, autorul abordează „interimatul” pe care mişcările de stânga l-au
deţinut în preluarea ideilor naţionaliste, din momentul în care mişcările de
dreapta s-au compromis la sfârşitul celui de-al doilea război mondial: „a fost mai uşor pentru mişcarea de stânga să
ia înapoi steagul naţional, când dreapta şi-a slăbit strânsoarea. În Marea
Britanie, a fost mai uşor pentru mişcarea de stânga să se opună politicii de
conciliere cu Hitler, decât pentru conservatori, care nu puteau să nu-l
considere ca un bastion împotriva bolşevismului” (pag. 143). Astfel, Hobsbawm formulează teoria că
stânga europeană devenise favorită în „competiţia” asumării naţionalismului,
făcând apel la un exemplu singular (al Marii Britanii) şi uitând că nazismul a
fost din start o mişcare de stânga (naţional-socialism).
O altă
contradicţie din lucrare se întrevede la pagina 145: „naţionalismul s-a asociat astfel cu mişcarea de stânga, în perioada
antifascistă, asociere întărită şi de experienţa luptei antiimperiale în ţările
coloniale, pentru că lupta colonială era legată cu stânga internaţională în mai
multe feluri”, pentru la ca pagina următoare, Hobsbawm să declare că, de
fapt, unele mişcări de stânga şi-au atribuit naţionalismul şi nu invers: „eliberarea naţională devenise o lozincă a
mişcării de stânga”.
Referindu-se
la naţionalismul lumii a treia, autorul remarcă faptul că „odată ce puţine mişcări naţionale antiimperiale coincideau cu o
entitate politică existentă înainte de venirea imperialiştilor, dezvoltarea
naţionalismului (...) nu s-a îndreptat deci împotriva opresorului imperialist
străin, ci împotriva statelor de curând emancipate” (pag. 149). Şi ideea
aceasta a „naţionalismului separatist” se va protubera şi în capitolul următor.
Paradoxal,
dar în contextul discursului despre lumea a treia, Hobsbawm se referă la „cazul negrilor din Statelor Unite care
ilustrează că rasa este dominantă în situaţia lor ca grup şi în ciuda gradul
mare de segregare socială şi marginalizare, separatismul teritorial iese total
din calcul în ce-i priveşte” (pag. 151). Bineînţeles că crearea unui stat /
a unor state separate de SUA pe criterii rasiale este imposibilă în acest
moment, mai ales că războiul de secesiune determinase în mod clar învingătorii
şi învinşii. Şi astfel agreăm părerea autorului cu privire la faptul că „grupurile etnice sunt sortite să coexiste în
societatea modernă, împotriva oricărei retorici, ce vizează întoarcerea lor într-o
naţiune omogenă” (pag. 153) şi că „multilingvismul
este inevitabil în majoritatea statelor astăzi, fie pentru că emigrările
formează colonii etnice în toate marile oraşe occidentale, fie pentru că
majoritatea statelor noi au atât limbi reciproc neinteligibile, încât
mijlocirea unei limbi naţionale (sau, de preferat, internaţionale) este
necesară” (pag. 156).
În
ultimul capitol al lucrării, intitulat „Naţionalismul la sfârşitul secolului al
XX-lea”, autorul deplânge dezmembrarea Uniunii Sovietice în vitutea
convingerilor sale marxist-leniniste, disimulate adesea după paravanul
viziunilor sale pro-occidentale: „Dezmembrarea
URSS şi a Iugoslaviei au adăugat 16 entităţi suverane, recunoscute
internaţional şi nu se ştie până unde va merge separatismul naţional” (pag.
159). Aşadar, dezintegrarea „colosului
cu picioare de lut” este privită ca o piatră de temelie a apariţiei
separatismului naţional, la fel cum, probabil, în opinia sa, în estul
Republicii Moldova ar exista „naţiunea transnistreană”, iar în regiunea de
nord-vest a Georgiei – „cea abhază”.
În
continuare, mişcările de renaştere naţională de la sfârşitul anilor ’80 ai sec. XX din
Europa Centrală şi de Est sunt percepute de Hobsbawm drept „o afacere neîncheiată în 1918-1921”
(pag. 161). Respectiv, viziunea
negativistă asupra creării statelor unitare naţionale după primul război
mondial este alimentată de concepţia potrivit căreia revizionismului interbelic
nu a fost decât o paradigmă a schimbării vectorului de nemulţumire populară
(dinspre imperiile multinaţionale, înspre noile state-naţionale). După cum
enunţase în capitolele anterioare, autorul nu vede nimic benefic şi progresiv
în apariţia statelor naţionale pe harta Europei, fapt ce ne permite să
presupunem că nu era nici prea încântat de crearea şi expansiunea Uniunii
Europene.
Prin
urmare, şarjând cu teoria desfiinţării naţionalismului ca fiind un curent
viabil, autorul este predispus în a descrie colapsul sistemului sovietic ca
fiind o gravă eroare a secolului XX, condiţionată doar de interese mercantile,
economice: „URSS nu s-a prăbuşit, cum
preziseseră sovietologii, datorită tensiunilor naţionale interne, oricât ar fi
fost ele de importante, ci datorită dificultăţilor economice” (pag. 164).
Astfel, „regimul comunist a creat,
deliberat, „unităţi administrative naţionale” etnolingvistice şi teritoriale,
adică „naţiuni” în sensul modern” (pag. 162). Aberaţia acestor afirmaţii poate fi probată prin politica de colonizare
a teritoriilor nepopulate de etnici ruşi, de strămutare forţată (deportări) a
populaţiilor etnice majoritare din arealul acestora, precum şi prin persistenţa
cu care se inoculează ideea de „naţiune moldovenească” în zilele noastre.
În opinia
autorului, „mişcările de susţinere a
identităţii etnice (în Republica Moldova, bunăoară – n.n.) par să fie reacţii ale slăbiciunii şi
fricii, încercări de a ridica baricada, care să ţină în matcă forţele lumii
moderne, similare în acest caz, cu resentimentele germanilor din Praga,
marginalizaţi de imigraţia cehă” (pag. 166). Aceste comparaţii inadecvate şi anacronice par să devină o obsesie a
lui Hobsbawm, care nu crede în revitalizarea naţionalismului în ţările
ex-sovietice, decât ca pe o consecinţă a unei inexpugnabile temeri faţă de tot
ce este străin şi, în special, faţă de tot ce este rusesc. Dar oare nu sunt
aceste temeri justificate? Oare experienţa reprobabilă a crimelor comise de
regimul sovietic nu trebuie evitată? Oare nu au dreptul naţiunile est-europene
dreptul la autodeterminare conform Cartei de la Helsinki, dar şi pentru a
remedia greşelile trecutului?
Sigur că
se perpetuează sentimentul de culpabilizare a agresorului sovietic şi astăzi: „în societăţile postcomuniste, identificarea
etnică sau naţională este, înainte de toate, un mod de a defini comunitatea
celor vinovaţi şi a-i identifica pe cei nevinovaţi, responsabili de problemele
noastre” (pag. 169), dar idealizarea
acestui fenomen şi plasarea lui ca forţă centripetă a manifestărilor naţionale
este inoportună şi injustă. Niciunul dintre cei care se consideră români în
Republica Moldova nu este, prin definiţie, un antirus. Dar resentimentele faţă
de ororile comise de către autorităţile sovietice reprezintă o parte integrantă
a conştiinţei naţionale româneşti din Basarabia.
În fine, autorul lucrării „Naţiune şi naţionalism” evocă adesea nişte argumente pe
care nu le stăpîneşte, din cauza unor cunoştinţe de care nu dispune; se
erijează în postura de versat, operează cu termeni din domeniul filologiei, al
geneticii, nemaivorbind că, în opinia sa, conceptul de naţionalism este dacă nu
o invenţie, atunci un fenomen totalmente eşuat. Cu toate acestea, în lucrare
sunt lansate mai multe idei originale, demne de reflecţie, deşi argumentarea
ştiinţifică este, de multe ori, insuficientă. Pe parcursul lecturării,
cititorul avizat se va confrunta cu numeroase contradicţii, aparent inofensive,
dar care minimalizează meritul acestei opere.
Cu toate că suntem tentaţi să descalificăm textul lucrării ca fiind unul
incoerent, cu multiple divagaţii, demonstraţii artificiale ale unor idei şi
teorii lansate, vom lăsa la discreţia cititorilor să aprecieze la justa valoare
această lucrare, consemnând doar opinia memorabilă a sociologului francez, Ernest Renan, la subiectul abordat: „esenţa unei naţiuni constă în aceea că toţi indivizii ei au multe
lucruri în comun şi, de asemenea, că toţi au uitat multe lucruri”[17].
[2] I. Aurel Pop, art. Formarea naţiunii române medievale // Revista de Istorie a Moldovei, nr. 3-4 (35-36), Chişinău, 1998, pp.
9-14. A se vedea: G.Coulton, Nationalism
in the Middle Ages // Cambridge Historical Journal, vol V., nr. 1, 1935,
pp. 15-40.
[3] A.D. Smith, Naţionalism şi modernism, Ed. Epigraf, Chişinău, 2002, p. 10.
[4] P.P.
Panaitescu, Interpretări româneşti, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994,
p. 15.
[5] E. Gellner, Nations and Nationalism, Ithaca and London, Cornell University
Press, 1983, p. 7.
[6] I. Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002), Ed. Cartier,
Chişinău, 2002, p. 20.
[7] A.D. Smith, Naţionalism şi modernism, Ed. Epigraf, Chişinău, 2002, p. 12.
[8] C. Mureşanu, Naţiune, naţionalism, evoluţia naţionalităţilor, Fundaţia Culturală
Română, Cluj-Napoca, 1996, p. 9.
[9] A.D. Smith, Naţionalism şi modernism, Ed. Epigraf, Chişinău, 2002, p. 15.
[10] A. Hitler, Mein Kampf, ed. Ofensiva Odal (varianta electronică), 2008, p.
93-94.
[11] A se
vedea: Saul Friedlander, Nazi Germany and the Jews, 1997.
[12] C. Mureşanu, Naţiune, naţionalism, evoluţia naţionalităţilor, Fundaţia Culturală
Română, Cluj-Napoca, 1996, p. 15.
[13] Ibidem, p. 9.
[14] Ioan Chindriş, Naţionalismul modern, Ed. Clusium, 1996, p. 10-11.
[15] L. Boia, România, ţară de frontieră a Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2002, p. 48.
[16] A se vedea: art. „Umanism, naţionalism şi Germania lui Tacitus”, revista Historia,
autor: Irina-Maria Manea - http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/umanism-nationalism-germania-lui-tacitus
[17] C. Mureşanu, Naţiune, naţionalism, evoluţia naţionalităţilor, Fundaţia Culturală
Română, Cluj-Napoca, 1996, p. 13.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu