Profil

Fotografia mea
las descrierea mea la discreţia altora.

vineri, 6 decembrie 2013

Demitizarea hotărârii de recunoaştere a limbii române

Hotărârea Curţii Constituţionale din data de 05.12.2013, nefiind încă publicată în Monitorul Oficial, a reuşit să suscite interes şi să incite spiritele. Tot felul de analişti incapabili de analiză, de specialişti fără specializare şi de versaţi doar în versete s-au înscris deja în competiţia datului cu părerea. În cele ce urmează, voi prezenta câteva dintre miturile care se coagulează şi sugestiile de rigoare pentru combaterea acestora:
·         Declaraţia de Independenţă substituie Constituţia
De iure şi de facto, Constituţia rămâne Constituţie, în timp ce Declaraţia încetează a mai fi doar un act declarativ. Curtea Constituţională nu a făcut decât să constate caracterul imuabil şi peren al „certificatului de naştere” al Republicii Moldova, care i-a fost atribuit de primul Parlament şi a rezultat în virtutea voinţei populare exprimate în cadrul Marilor Adunări Naţionale. Cu alte cuvinte, Declaraţia, care nu poate fi supusă revizuirii, deţine ab initio un statut privilegiat în raport cu Constituţia. Dar asta nu înseamnă că textul integral al Declaraţiei, începând cu sintagma „Parlamentul Republicii Moldova” şi finalizând cu expresia „Aşa să ne ajute Dumnezeu!”, a devenit superior Legii Supreme sau a substituit-o, ci doar că principiile constituţionale inserate în actul fondator al statului obţin calitatea de izor de drept şi li se conferă primatul în caz de contradicţie cu textul subsecvent al Constituţiei.
Ceea ce neavizaţii nu reuşesc să priceapă şi rău-intenţionaţii vor să eludeze este că prevalarea Declaraţiei asupra Constituţiei se produce doar în cazul prevederilor divergente. Dacă una şi aceeaşi prevedere, cum ar fi condamnarea separatismului şi a ocupaţiei militare străine, este consemnată atât în Declaraţie („SUBLINIIND dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru (...) HOTĂRĂŞTE ca pe întregul său teritoriu să se aplice numai Constituţia, legile şi celelalte acte normative adoptate de organele legal constituite ale Republicii Moldova”), cât şi în Constituţie (articolul 11, aliniatul 2: „Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”), ambele acte juridice converg, fiind astfel complementare.
Prin urmare, Curtea Constituţională nu a făcut decât să recunoască valoarea politico-juridică şi istorică a Declaraţiei de Independenţă, care era anterior evocată doar în discursuri patriotarde, fără a produce efecte juridice asupra actelor normative interne, emise de statul în baza căreia a şi fost creat.
·         Limba română – limbă oficială a Republicii Moldova
Supoziţiile precum că prin Hotărârea Curţii din 5 decembrie a.c. limba română ar fi fost decretată ca limbă oficială tentează, dar totodată atentează la realitatea juridică, întrucât Curtea Constituţională nu modifică prevederile constituţionale, ci doar le interpretează. Astfel, articolul 13, aliniatul (1) din Constituţie rămâne în vigoare, dar nu produce efecte juridice (devine „literă moartă”), din moment ce este contrar Declaraţiei de Independenţă, care face corp comun cu Constituţia. În consecinţă, organul legislativ trebuie să se conformeze actului fondator al statului, dar şi hotărârii organului de jurisdicţie constituţională, cu scopul de a repara eroarea inserată în textul Legii Supreme. În acelaşi timp, s-a recunoscut, indirect, că sintagma „limba moldovenească funcţionând în baza grafiei latine” nu derivă din Declaraţia de Independenţă şi nu are suport ştiinţific, fiind produsul unor raţiuni politice meschine şi neputând fi interpretată ca o denumire şi noţiune distinctă de limba română.
·         Hotărârea Curţii este neconstituţională
În susţinerea elucubraţiei sus-menţionate, se invocă într-un mod perfid şi tâmpit articolul 7 din Constituţie, care stipulează că „nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică”. Cei care se dedau unor asemenea artificii nu au habar de atribuţiile Curţii Constituţionale şi sunt limitaţi în a discerne. Dânşii nu ar putea răspunde ce se întâmplă în cazul în care o prevedere constituţională contravine altei prevederi constituţionale? Vă ofer doar un exemplu: art. 60, aliniatul (2) din Constituţie indică faptul că Parlamentul este „compus din 101 deputaţi”, pe când art. III din capitolul VII al aceleiaşi Legi Supreme menţionează că Legislativul este „constituit din 104 deputaţi”. Care prevedere constituţională primează în acest sens şi ce autoritate este în măsură să se pronunţă exhaustiv, definitiv şi irevocabil? Conform art. 134 – Curtea Constituţională.
Revenind la Hotărârea din 5 decembrie, precizez că organul de jurisdicţie constituţională a recunoscut, întâi de toate, că „Declaraţia de Independenţă, fiind parte integrantă a Preambulului Constituţiei, are valoare de text constituţional”. În consecinţă, Curtea a acţionat în conformitate cu Constituţia şi s-a expus reieşind din prerogativele conferite.
·         Pericolul separatist şi atentatul la „statalitate”
Există voci care vehiculează că forţele revanşarde şi separatiste sunt predispuse să se activizeze. În mare, aceste voci sunt exponenţii acelor forţe. La drept vorbind, indiferent de verdictul Curţii, pericolul unor provocări din partea neprietenilor Republicii Moldova planează constant. Nu vom reuşi să ne debarasăm de temeri, acţionând cu laşitate. Nu vom putea să obţinem respect atâta timp cât ne lăsăm şantajaţi. De fapt, desconsiderarea Declaraţiei înseamnă atentarea la independenţa statului Republica Moldova.

În loc de P.S.: Celor care caută fie prilej de euforie falsă, fie nod în papură, îi îndemn să se felicite „cu limba”, dacă nu vor să-şi pună mintea în mişcare.


luni, 2 decembrie 2013

Marea Unire - asumarea şi recunoaşterea identităţii româneşti

Motto: „Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit.”[1]

Momentul istoric de la 1 decembrie 1918 este memorabil şi unic nu pentru că românii şi-ar fi asumat identitatea naţională doar cu acea ocazie, ci pentru că dezideratul multisecular al unificării tuturor regiunilor româneşti a fost, într-un final, realizat şi recunoscut pe plan internaţional.
De-a lungul timpului, românilor nu le-a lipsit atât asumarea, cât recunoaşterea internaţională a propriei lor identităţi. De la etnogeneză şi până la crearea naţiunii medievale[2], românii au figurat în diverse surse scrise cu diferite etnonime externe: „valahi”, „vlahi”, „volohi”, „blachi”, „olachi” etc. Totodată, descentralizarea şi apoi centralizarea feudală au contribuit la evidenţierea identităţii regionale (moldovean, muntean, ardelean, bănăţean etc.), în detrimentul celei naţionale. Deşi fenomenul respectiv nu este singular în istorie (şi alte naţiuni europene şi-au exacerbat sentimentul originii locale – pariziană, toscană, veneţiană, bavareză, saxonă, catalană etc.), în cazul nostru s-a dovedit a fi pregnant şi durabil din două motive:
1)                 Factorul extern – numeroşii pretendenţi la succesiunea imperială romană (suveranii bizantini, merovingieni, carolingieni, habsburgi şi chiar sultanii otomani pretindeau că se trag din împăraţii romani), creau impedimente revendicării descendenţei romane a poporului român;
2)    Factorul intern – competiţia (uneori simbolică, alteori făţişă) dintre voievozii/cnezii/domnii români în obţinerea întâietăţii regionale şi naţionale, în virtutea manifestării conceptului de primat medieval (Moldova a fost o perioadă denumită „Bogdania”, iar Munteniei i se mai spunea „Basarabia”, deşi ambele erau româneşti) şi de legitimare divină a tronului (un popor putea avea mai mulţi „unşi ai lui Dumnezeu”).
În context, devine explicabil de ce „întâii noştri scriitori, Grigore Ureche sau Miron Costin, îşi încep orice meditaţie istorică, îndată după descendenţa romană, de la latinitatea şi unitatea limbii”[3]. De altfel, argumentul originii latine a poporului român şi al limbii române se regăseşte la numeroşi autori: Şerban Papacostea considera că numele poporului român a „perpetuat direct amintirea Romei”[4], Miron Costin afirma că „neamul acésta, de carele scriem, al ţărâlor acestora, numele vechiŭ şi mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma”[5], umanistul sas Iohannes Lebel (cca 1490-1566) susţinea că valahii nu-şi zic decât „romuini”, iar limba lor nu este alta decât „limba română”[6], călugărul ungur Anton Verancsis (1504-1573) menţiona că „locuitorii acestora (Ţara Moldovei, Transilvania şi Muntenia – n.n.) se numesc români”[7], şi chiar Karl Marx constatase că „băştinaşii din Moldo-Vlahia se numesc ei înşişi români”[8].
Cu toate că naţiunile occidentale s-au edificat pe fundamentul civilizaţional roman, niciuna dintre acestea nu s-a pretat a fi „de origine romană”. Englezii, francezii, germanii ş.a., deşi au revitalizat arhitectura urbanistică a Vechii Rome (marile oraşe europene au fost, iniţial, castre sau urbe), au preluat grafia latină, jurisprudenţa şi organizarea statală romană etc., nu au putut decât să-şi aroge veleităţi ale descendenţei romane. În schimb, locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, prin însuşi etnonimul lor intern (români), prin preponderenţa cuvintelor de origine latină în lexicul românesc, prin perpetuarea legislaţiei romane (boierii basarabeni, într-o scrisoare din 1814 către mitropolitul Bănulescu-Bodoni, evocă „legile lui Iustinian”) etc. nu s-au dezis de identitatea naţională nici fiind separaţi în trei state medievale (Moldova, Muntenia, Transilvania), şi nici aflându-se sub dominaţia vreunui imperiu (otoman, ţarist sau habsburgic).
Aparent, naţiunea română s-a format ca oricare altă naţiune europeană: îşi are originile în epoca antică, s-a constituit în evul mediu şi s-a afirmat în perioada modernă. Dar spre deosebire de naţiunile occidentale, românii au avut dificultăţi nu doar în a-şi asuma propria identitate, ci şi în a obţine recunoaşterea acesteia. Iluminiştii se confruntau cu multitudinea paradoxurilor ce ne caracterizează: suntem unicul popor ortodox de sorginte latină; suntem urmaşi ai civilizaţiei urbane romane, dar ne-am format ca naţiune în cadrul comunităţilor rurale (relevante sunt „Romaniile populare” evocate de Iorga); fiind din cele mai vechi timpuri stabiliţi în spaţiul nord-dunărean, nu ne-am făcut simţită prezenţa timp de aproape un mileniu (Gh. Brătianu argumentase în ce măsură poporul român este „o enigmă şi un miracol istoric”); chiar dacă am utilizat secole la rând grafia chirilică şi limba slavonă (mai întâi în biserică, apoi în cancelariile domneşti), trecerea la grafia latină şi limba română s-a produs firesc şi ireversibil, astfel încât reminiscenţele sunt doar de domeniul paleografiei sau specifice procesului de rusificare (anterior în Basarabia ţaristă, astăzi în stânga Nistrului) etc.
Xenopol făcea distincţia dintre faptele „de repetiţie”, ce se desfăşoară în natură şi care pot fi reproduse în condiţii de laborator, şi faptele istorice, adică cele „de succesiune”, care nu mai pot fi reproduse în aceleaşi condiţii.[9] Cu riscul de a părea intransigenţi, considerăm că identitatea românească este un „dat al naturii”, pe când asumarea şi recunoaşterea acesteia – un succes al generaţiilor, dar şi al conjuncturii favorabile.
Efemera unire politică a lui Mihai Viteazul, precum şi viziunile de emancipare naţională, uneori divergente ale reprezentaţilor diferitor categorii sociale, nu au diminuat din imperiozitatea unificării. Astfel, deşi ţăranii s-au dedat revoltelor, cu scopul revenirii la „jus valachorum” (Răscoala lui Horia) sau al eliberării de regimul turco-fanariot (Mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu), deşi intelectualii au încercat să reziste prin cultură (Şcoala Ardeleană şi Junimea) şi apoi s-au angajat în lupte revoluţionare (paşoptiştii), iar elitele politico-religioase au ales calea revendicării unirii prin petiţionare (Supplex Libellus Valachorum ş.a.) şi a comuniunii cu Biserica Catolică – cu toţii se considerau membri ai naţiunii române şi se vedeau parte a aceluiaşi stat naţional unitar. Nicăieri şi nicicând românii din diferite regiuni istorico-geografice nu s-au pretat asupra edificării unei „naţiuni” muntene, moldoveneşti sau transilvănene.
Inevitabil, Marea Unire avea să se producă (legăturile culturale şi economice dintre Principatele Române îşi demonstraseră caracterul peren)[10], dar nu putem afirma cu certitudine că provinciile româneşti înstrăinate s-ar fi regăsit în cadrul aceluiaşi stat dacă Vechiul Regat nu devenea subiect de drept internaţional (1856-1864) şi nu obţinea recunoaşterea independenţei (1877-1878). Cu alte cuvinte, dacă România nu ar fi existat pe harta politică a lumii, unirea de la 1918 nu s-ar fi realizat. În acest sens, dubla alegere a lui Ioan Cuza a fost, de fapt, o „Mare Unire” (aşa cum o numeau contemporanii). Odată puse în faţa faptului împlinit, marile puteri europene au recunoscut existenţa naţiunii române şi dreptul acesteia de a-şi crea un stat naţional.
Momentul istoric de la 1 decembrie 1918 a fost posibil graţie sacrificiului militar (Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz) şi politic, de care a dat dovadă o generaţie întreagă de români, dar şi datorită conjuncturii internaţionale favorabile. Lovitura de stat bolşevică, precum şi reverberaţia Antantei pe frontul de vest au accelerat realizarea dezideratului naţional românesc, iar spiritul de iniţiativă, secondat de conştientizarea apartenenţei naţionale, a permis elitelor româneşti din regiunile înstrăinate să ia atitudine şi să se manifeste pentru realizarea idealului statului unitar naţional. Fireşte, nu a existat un plan prestabilit, ci un ansamblu de circumstanţe. Adică românii din Vechiul Regat conştientizaseră că prin participarea în Primul Război Mondial ar putea redobândi o regiune românească în detrimentul alteia (Antanta oferea Transilvania ocupată de Austro-Ungaria, iar Puterile Centrale promiteau Basarabia ţaristă), dar sacrificiul şi coeziunea generaţiei unirii, presărate cu o doză de hazard, a făcut posibilă obţinerea tuturor teritoriilor înstrăinate.
Esenţiale s-au dovedit a fi ataşamentul populaţiei majoritare din provinciile româneşti şi contribuţia organelor regionale reprezentative (Consiliul Naţional şi Congresul General pentru Bucovina, Sfatul Ţării pentru Basarabia şi Consiliul Naţional Român pentru Transilvania) care au făcut posibil transferul de suveranitate de la puterea imperială la cea naţională.
Indubitabil că „unitatea românilor, câtă a fost în epoca modernă şi câtă există astăzi, nu s-a născut ca o generaţie spontanee, ci prin acumulări succesive”[11], dar jertfirea şi perseverenţa de care a dat dovadă generaţia Unirii făcut posibilă realizarea şi, îndeosebi, recunoaşterea internaţională a actului istoric de la 1 decembrie 1918.



[1] Constantiniu Fl., O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997.
[2] Pop I-A., Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1998.
[3] Chindriş I., Naţionalismul modern. Eseuri infidele, Cluj-Napoca, 1996.
[4] Papacostea Ş., Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj-Napoca, 1988.
[5] Costin M., Letopiseţul Ţării Moldovei. De neamul moldovenilor, Iaşi, 1984.
[6] Armbruster A., Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1993.
[7] România. Documente străine despre români, Bucureşti, 1992.
[8] Marx K., Însemnări despre români, Iaşi, 1995.
[9] Xenopol A. D., Principiile fundamentale ale istoriei, Iaşi, 1900.
[10] Panaitescu P. P., Interpretări româneşti, Bucureşti, 1994.
[11] Pop I-A., Istoria, adevărul şi miturile, Bucureşti, 2002.