Recenzia lucrării lui Hobsbawm: "Naţiune şi naţionalism din 1780 până în prezent"

Lucrarea lui E. J. Hobsbawm[1] este compusă din 6 capitole, plus prefaţă, introducere, hărţi şi indice şi a fost scoasă de sub tipar în anul 1991. Ne permitem o efemeră divagaţie, precizând că autorul este un istoric destul de controversat, întrucât fusese membru al Partidului Comunist din Marea Britanie şi nu s-a disociat niciodată, definitiv, de convingerile sale marxist-leniniste. Dar întrucât Hobsbawm a decedat la 1 octombrie 2012, la venerabila vârstă de 95 de ani, şi în cele ce urmează nu ne-am propus decât să-i analizăm una dintre opere, nu vom insista prea mult asupra personalităţii sale. Cu alte cuvinte, despre cei decedaţi se cuvine să vorbim numai de bine sau deloc. Ceea ce nu este valabil şi pentru operele acestora, din moment ce au fost puse la discreţia publicului larg.

În introducerea lucrării, autorul prezintă într-o manieră comodă, deşi banală, sursele istoriografice cu privire la naţiune şi naţionalism (începe oarecum letargic prin a presupune că după un război nuclear, un cercetător extraterestru nu ar putea înţelege societatea umană şi cauzele autodistrugerii ei fără să explice conceptul de „naţiune”).

În opinia lui Hobsbawm, un lucru universal cunoscut şi, ca atare, necesar a fi unanim recunoscut, îl constituie teoria că „naţiunile nu au apărut odată cu istoria”. Discutabilă, fără doar şi poate, această aserţiune a autorului, întrucât acceptând ideea că istoria apare odată cu scrisul în cadrul primelor comunităţi umane (ceea ce o delimitează de preistorie), care s-au format şi au evoluat ulterior în cadrul unor naţiuni, atunci reiese că istoria a apărut odată cu naţiunea, iniţial antică, apoi medievală[2], modernă şi postmodernă. După cum susţine Anthony Smith, „naţiunea nu este proprietatea exclusivă a anticilor după cum nu este nici sacrificiul de sine eroic pentru propria patrie. Aceasta este în egală măsură, atât un fenomen al lumii moderne, cât şi al celei antice”[3]. În fine, autorul, pentru a-şi argumenta limita cronologică iniţială (anul 1780), de altfel, stabilită în mod arbitrar, afirmă că „sensul modern al cuvântului (naţiune – n.n.) îşi are originea în sec. al XVIII-lea şi nu mai devreme” (pag. 5). Aici nu putem să nu fim de acord.

După ce enumeră cele mai relevante lucrări, în opinia sa, dedicate subiectului abordat, Hobsbawm semnalează una dintre problemele esenţiale ale naţionalismului: „cum să distingi a priori o naţiune de alte entităţi?” (pag. 7). Fără a-şi da interesul să admită versiunea că naţiunile nu sunt şi nu trebuie să fie identice şi nici măcar similare altor entităţi, dânsul încearcă, paradoxal, să explice de ce o naţiune este diferită de altele, ca şi cum nu ar fi evident că toate naţiunile sunt unice în felul lor, asemeni stelelor de pe cer, pe care ar fi dificil să le cercetăm fiecare în parte.

În continuare, autorul subliniază că „s-a încercat în repetate rânduri să se stabilească criterii obiective pentru naţionalitate sau să se explice de ce anumite grupuri au devenit naţiuni şi altele nu” (pag. 7-8). Prin această afirmaţie, precum şi altele care vor urma, Hobsbawm, volens-nolens, se include în categoria celor ce consideră că naţiunea este apogeul colectivităţii umane şi, respectiv, nu orice colectivitate a ajuns la această etapă. Întrucât cultura şi, mai ales, apartenenţa la o cultură sau alta, reprezintă o componentă definitorie a oricărei naţiuni, prezentăm opinia lui Panaitescu în acest context: „Există, oare, culturi superioare şi inferioare prin esenţa lor, prin potenţialul lor de dezvoltare? Desigur că nu. Cultura este o manifestare a societăţii, nu este de sine stătătoare, cu posibilităţi proprii de evoluţie, independente de societate. Există, desigur, popoare pe o treaptă de cultură inferioară şi altele pe o treaptă superioară, unele popoare cu cultură originală şi bogată, altele dimpotrivă, slabe copii ale culturilor străine. Aceasta, din mai multe motive: un popor independent, unitar din punct de vedere politic, bine organizat economiceşte şi omogen, este într-o condiţie de creaţie optimă; un popor divizat sub stăpâniri străine, compus din elemente eterogene, anarhizat, sărăcit, nu va da o mare cultură naţională”[4].

Prin urmare, ne vom ralia concluziei simpliste, dar perfect valabile, a sociologul Ernest Gellner: „Doi oameni aparţin aceleiaşi naţiuni dacă şi numai dacă împărtăşesc aceeaşi cultură, adică un sistem de idei, de semne, de asociaţii şi moduri de comportare şi comunicare (...), dacă şi numai dacă fiecare recunoaşte că aparţine aceleiaşi naţiuni”[5].

Spre deosebire de Fruntaşu, care înţelege naţiunea ca „formă modernă a etnicului, cu un grad de coerenţă şi conştiinţă ce permite mobilizarea membrilor săi în scopuri naţional-politice”[6], Hobsbawm declară că „nu-şi propune nicio definiţie a priori a ceea ce poate fi numit naţiune” (pag. 11), recunoscând că „criteriile folosite în acest scop – limbă, etnicitate sau oricare altul – sunt ele însele difuze, schimbătoare şi de o mare ambiguitate” (pag. 8).

Autorul lucrării declară, din start, că nu consideră „naţiunea ca o unitate socială primară sau definitiv constituită şi de neschimbat. Ea aparţine unei anumite perioade istorice, destul de recente, şi este o entitate socială doar în măsura în care are legătură cu un anumit stat modern – statul-naţiune” (pag. 12). Dubioasă această afirmaţie a lui Hobsbawm, întrucât neagă existenţa unei „conştiinţe naţionale” la popoarele antice şi medievale. Totodată, autorul se contrazice, din moment ce, pe de o parte, nu consideră naţiunea ca o construcţie socială finisată, pe de altă parte, afirmă că aceasta aparţine doar epocii moderne. Nu credem că în Imperiul Roman să fi existat dubii cu privire la apartenenţa membrilor cu drepturi cetăţeneşti depline la ceea ce a însemnat „naţiunea romană”. Conştientizarea statutului lor de „fii ai Romei”, de purtători ai culturii şi de membri ai civilizaţiei romane, îi deosebea şi îi privilegia în raport cu ceilalţi „barbari”.

În acelaşi context, autorul precizează că „ideologiile oficiale ale statelor şi diferitelor mişcări nu determină în totalitate modul de a gândi al cetăţenilor, respectiv suporterilor lor, chiar al celor mai loiali dintre ei. (...) Nu putem presupune că, pentru majoritatea oamenilor, identificarea cu o naţiune – când aceasta există – exclude sau e întotdeauna superioară celorlalte, care constituie fiinţa socială însăşi” (pag. 13). Bineînţeles că ideologia oficială a unui stat nu va fi, niciodată, unanim acceptată de către membrii săi, iar până şi cei mai fervenţi aderenţi şi adepţi ai unor mişcări social-politice vor identifica pretexte să se disocieze, fie pentru că nu au abţinut dividendele scontate, fie şi-au schimbat convingerile. Şi acest lucru nu este valabil doar în cazul naţionalismului, dar şi al altor „isme” (liberalism, socialism, conservatorism, monarhism, internaţionalism etc.).

În continuare, Hobsbawm face referire la conştiinţa naţională, susţinând că aceasta „se dezvoltă inegal în cadrul grupurilor sociale şi regiunilor unei ţări” (pag. 14). Indubitabil, această aserţiune este valabilă şi verosimilă, fapt probat prin impactul popular infim pe care l-a avut Revoluţia Franceză asupra comunităţilor din afara Parisului, în special asupra celor rurale, devotate monarhiei.

Autorul îşi încheie pledoaria din Introducere, asigurându-şi cititorii că este echidistant în abordarea subiectului despre naţiune şi naţionalism: „fiind sionist, e greu să devii un cercetător serios al istoriei evreilor, dacă nu reuşeşti să-ţi laşi afară convingerile când intri în bibliotecă sau în biroul de lucru. Unii istorici naţionalişti au fost incapabili de aşa ceva. Din fericire, începând să scriu această carte, n-am avut nevoie să renunţ la nici un fel de convingeri” (pag. 15). Paradoxal, dar de-a lungul operei sale, Hobsbawm totuşi se va deda unor convingeri, dacă nu nihiliste, atunci cu siguranţă anti-naţionaliste: „trebuie să fim de acord cu Gellner că dominaţia ideologică universală a naţionalismului astăzi este doar aparentă – un gen de iluzie optică. O lume a naţiunilor nu poate exista, ci numai o lume unde anumite grupuri naţionale potenţiale, pretinzând acest statut, le împiedică pe altele să aibă pretenţii similare” (pag. 78-79). Şi când te gândeşti că alţi autori, precum A.D. Smith, au fost mai sinceri, recunoscând că „nu am pretenţia că aş fi imparţial faţă de diferitele abordări şi paradigme (...) nu am pretenţia de a emite aserţiuni fără conotaţii valorizatoare în legătură cu diferitele teorii şi perspective pe care le explorez”[7]...

Capitolul I, intitulat „Naţiunea ca noutate: de la revoluţie la liberalism”, demarează cu explicarea noţiunilor de „patrie”, „naţiune”, „popor” ş.a., obiectivul acestui compartiment al cărţii fiind formulat, destul de evaziv, abia la pagina 27: „sarcina noastră, la sfârşitul acestui capitol, este să reconstituim o teorie burghez-liberală coerentă despre naţiune, mai degrabă în felul în care arheologii reconstituie itinerariile comerciale după depozitele de monede”.

După consultarea Dicţionarului Academiei Spaniole Regale, Hobsbawm se convinge că „evoluţia sensului (lexemului naţiune – n.n.) ar tinde să accentueze locul sau teritoriul de origine” (pag. 19). Observaţia este pertinentă şi în opinia lui Mureşanu: „teritoriul, în sensul simplu al spaţiului de locuire şi nu al celui unificat politiceşte, este o condiţie ceva mai apropiată de geneza şi existenţa unei naţiuni”[8].

În continuare, autorul schiţează totuşi o definiţie a termenului de naţiune: „ansamblul cetăţenilor a căror suveranitate colectivă îi instituia ca stat şi care era expresia lor politică” (pag. 21), precizând că „rămâne deconcertantă problema relaţiei dintre o naţiune şi un stat, deoarece părea evident că în termenii lingvistici, etnici sau de alt fel, majoritatea statelor, de orice mărime, nu erau omogene, şi deci naţiunile nu puteau fi echivalente cu statele” (pag. 19). De aici rezultă şi că naţiunile nu sunt echivalente între ele, fapt pe care îl reiterăm.

Hobsbawm, aidoma altor istorici, sociologi şi politologi, a ajuns şi la o altă concluzie în privinţa „poporului-naţiune” şi, anume, că acesta „reprezenta interesul colectiv şi nu pe cel individual, bunul comun, şi nu privilegiul” (pag. 22-23). Dar această interpretare fusese utilizată şi în raportul naţionalism-democraţie, întrucât curentul naţional devenise popular prin atacarea practicilor feudale, a autorităţii imperiale opresive, proclamând, cel puţin teoretic, principiul suveranităţii popoarelor şi dreptul acestora de a-şi hotărî destinul.[9] Vom conchide acest aspect al interdependenţei dintre stat şi naţiune prin a semnala ceea ce autorul o făcuse cu destulă prudenţă: „pentru guvernare, elementul central în formula stat = naţiune = popor era, fără îndoială, statul” (pag. 26).

Revenind la obiectivul de a formula teoria liberală cu privire la conceptul de naţiune, autorul face apel la viziunea fondatorului liberalismului economic: „Economia politică clasică, mai ales cea promovată de Adam Smith, se definea ca o critică a „sistemului mercantil”, deci chiar a acelui sistem în care guvernele considerau că economia naţională este un ansamblu, urmând a fi dezvoltat prin efortul şi politica statului” (pag. 29). Prin cele enunţate de autor, se conturează obsesia teoriei economice liberale cu privire la principala controversă – economie mondială vs economie naţională. Întrucât teoria liberală fusese elaborată pe baza unităţilor productive individuale (indivizi sau firme), în care cel mai raţional este să-ţi majorezi veniturile şi să-ţi minimalizezi pierderile, aceasta nu putea decât să promoveze o piaţă fără limite teritoriale, deci una globală. Acest fapt venea în contradicţie cu proiectul de „economie naţională”. „Pe scurt, nici un economist, chiar extrem liberal, nu putea să nu ia în calcul economia naţională... doar că lor nu le plăcea sau nu ştiau cum să vorbească despre ea” (pag. 32), cu toate că „statul – în era postrevoluţionară, statul naţional – garanta siguranţa proprietăţii şi a contractelor” (pag. 31). Această contradicţie ni se pare semnificativă şi în contextul lozincilor promovate de PNL şi PNŢ în România interbelică. Astfel, cu toate că se prezentau ca un partid de orientare liberală, PNL adoptase sloganul „prin noi înşine”, adică unul conservator, în timp ce ţărăniştii optaseră pentru politica „porţilor deschise”, care permitea accesul capitalul străin în economia românească.

Paradoxal sau nu, „leagănul democraţiei moderne” a fost unicul „sol” în care simbioza dintre stat şi economie „a încolţit”. Acest teribilism liberal a fost formulat de Alexander Hamilton, în a cărui listă de „mari măsuri naţionale” erau incluse doar cele ce se refereau exclusiv la economie: „fondarea unei bănci naţionale, responsabilitatea naţională în cazul datoriilor statului, apariţia datoriei naţionale, protejarea manufacturilor naţionale de tarife prea mari şi accize obligatorii” (pag. 32). De aceea, probabil, dolarul, la americani substituie adesea conştiinţa naţională, fapt realizat şi de teroriştii islamici, care la 9 septembrie 2001 au atacat World Trade Center, şi nu Casa Albă sau Statuia Libertăţii. De asemenea, o altă „naţiune în devenire”, cea australiană, mai este încă legată de Commonwealthul şi Coroana britanică prin prezenţa pe bancnote a imaginii reginei Elizabeta a II-a. În acelaşi sens, autorul este mult prea categoric atunci când susţine că „naţiunea este consecinţa formării unui stat, nu fundamentul lui. Statele Unite şi Australia sunt exemple clare de state naţionale (sic!), ale căror caracteristici naţionale şi criterii ale naţionalităţii au fost stabilite toate începând cu sec. al XVIII-lea şi nu ar fi putut exista înaintea apariţiei respectivelor state” (pag. 79). Nu o să insistăm prea mult asupra acestei aserţiuni a autorului, precizând că state-naţionale au existat şi înainte de Declaraţia de Independenţă a SUA din 4 iulie 1776. Anglia, Franţa şi Spania fiind exemple elocvente în acest sens.

În continuare, Hobsbawm apelează la gândirea filosofică a liderului economiştilor germani de la începutul sec. XIX, Friedrich List, care a formulat o caracteristică a conceptului „liberal” al naţiunii: „aceasta trebuie să fie suficient de mare pentru a constitui o unitate de dezvoltare” (pag. 33). În consecinţă, autorul remarcă faptul că „principiul naţionalităţii” se aplica în anii ‘20 ai sec. XIX doar „naţiunilor de o anumită mărime” (pag. 34). În cele ce urmează, vă propunem atenţiei câteva citate dintr-un celebru autor: „cu cât teritoriul de care dispune un popor este mai mare, cu atât e mai mare şi protecţia lui naturală”, iar „importanţa teritorială a unui stat este un factor de menţinere a libertăţii şi independenţei unui popor, pe când micimea teritorială provoacă invazia”[10]. Aceste ultime afirmaţii îi aparţin lui Adolf Hitler. Să înţelegem oare că Hobsbawm insinuează iminenţa sprijinului acordat de economiştii germani mişcărilor naziste din Europa sec. XX?[11] Şi că între opiniile lui List, ale lui Hitler, dar şi ale americanilor (evocatoare fiind „Doctrina Monroe”: America pentru americani şi „Studiul asupra Istoriei” al lui Arnold Toynbee) nu există diferenţă? Cu certitudine, este un subiect de reflecţie.

Distanţându-se, precaut, de tematica abordată în titlul primului capitol, autorul lucrării puse în discuţie afirmă că „mişcările naţionale ar fi trebuit să fie mişcări de unificare naţională sau de expansiune” (pag. 36). În privinţa unificării nu putem să nu fim de acord, însă termenul „expansiune” este cel care deranjează. Dacă am califica mişcările naţionale drept expansioniste, atunci Imperiile Britanic, Otoman, Habsburgic şi Rus au avut cele mai multe „mişcări naţionale” proprii şi au fost cele mai „naţionale” state, şi nu multinaţionale, cum se credea. Totodată, Hobsbawm consideră că „naţiunile mici şi mai înapoiate aveau doar de câştigat din alipirea lor la alte state mai mari, contribuind astfel la dezvoltarea umanităţii în interiorul lor” (pag. 37). Astfel fiind formulată ideea, apare întrebarea: polonezii ce au avut de câştigat în urma scindării succesive a statului lor? Şi cazul lor nu este singular în istorie. Pentru a nu părea dezaxat şi cât de cât plauzibil, Hobsbawm accentuează că „nu englezii, ci scoţienii au introdus conceptul de „britanic de nord”, după unirea din 1707” (pag. 38).

Sistematizându-şi ideile, autorul formulează 3 criterii prin care un popor poate deveni naţiune: „Primul criteriu este asocierea istorică a poporului cu un stat actual sau cu oarecare tradiţie istorică. (...) Al doilea criteriu este existenţa unei elite culturale cu vechi tradiţii şi cu o limbă populară scrisă, în documentele literare şi administrative. (...) Al treilea criteriu, din nefericire, este capacitatea de a cuceri” (pag. 40-41).

Într-un final, revenind la teoria liberală a naţiunii, Hobsbawm consideră că naţiunea modernă aparţine ideologiei liberale „printr-o îndelungată asociere, decât printr-o necesitate logică: aşa cum libertatea şi egalitatea ţin de fraternitate. Cu alte cuvinte, pentru că naţiunea însăşi era ceva nou, era respinsă de conservatori şi tradiţionalişti, atrăgându-i astfel pe oponenţii lor” (pag. 42). Cu această aserţiune nu poţi să nu fii de acord, întrucât o idee prinde cel mai bine contur atunci când este insistent combătută.

În capitolul 2, „Protonaţionalismul popular”, autorul declară că „naţiunea modernă poate să apară pentru a umple golul emoţional lăsat de retragerea, dezintegrarea sau încetarea valabilităţii unei comunităţi sau reţele autentice” (pag. 48). Inducerea opiniei că naţiunea nu ar fi decât o comunitate virtuală, creată pentru a înlocui o comunitate reală, dispărută sau transformată (în ce anume, nu este definit), nu poate decât să ne provoace nedumerire, întrucât este cunoscut faptul că „până la Revoluţia Franceză, statul şi nu naţiunea era centrul de greutate al sferei politicului, iar extinderea termenului de naţiune asupra tuturor cetăţenilor a fost atât expresia egalei lor înzestrări cu drepturi politice, cât şi promovarea lor, implicită, ca totalitate nediferenţiată, între factorii creatori de istorie, de destin. (...) În ea nu s-a mai văzut doar comunitatea cetăţenilor unei ţări într-un anumit moment determinat, ci şi comunitatea generaţiilor succesive dintr-o ţară”[12]. Respectiv, nu credem că pentru generaţia lui Lamartine sau pentru paşoptişti naţiunea modernă a fost o invenţie necesară substituirii vechii rânduri, ci un ideal de revitalizare a valorilor tradiţionale.

În sprijinul afirmaţiilor sale, Hobsbawm evocă exemplul evreilor, care „s-au răspândit prin lume de-a lungul a mii de ani, neîncetând să se considere, oriunde ar fi fost, drept membri ai unui popor deosebit, altfel decât diferitele naţii de necredincioşi, printre care trăiau. Totuşi, cel puţin de la robia babiloniană încoace, nu s-a pus niciodată în mod serios problema întemeierii unui stat politic evreiesc, ca să nu mai vorbim de cel teritorial, până când n-a fost inventat naţionalismul evreiesc, la sfârşitul sec. al XIX-lea, prin analogie cu naţionalismul occidental de curând exaltat. Nu există nici o identificare ligitimă între legătura evreilor cu tărâmul ancestral al Israelului şi dorinţa actuală de a-i aduna pe toţi evreii într-un stat modern, situat pe vechiul Pământ Sfânt. Dacă ne referim la numeroasele pelerinaje sau la speranţa întoarcerii la pământurile venirii lui Mesia – pentru evrei el nici măcar n-a venit – cineva ar putea susţine ideea că şi credincioşii musulmani, al căror mare ideal este de a ajunge la Mecca, ar putea să se declare prin asta cetăţeni ai Arabiei Saudite de astăzi” (pag. 49-50). Doar că paralela dintre evrei şi musulmani este, în acest caz, deplasată şi nefondată, întrucât islamiştii au avut permanent acces la Cubul din incinta moscheii de la Mecca, spre deosebire de evrei, cărora le era interzis să se stabilească în Palestina, după cucerirea acestor teritorii de către arabi. Altfel spus, peninsula Arabică este locuită de musulmani din momentul apariţiei religiei islamice (sec. VII), pe când în Palestina evreii au început de curând să se restabilească şi doar ca rezultat al eforturilor mişcării sioniste.

În continuare, autorul abordează subiectul spinos al limbii în contextul fomării şi definirii unei naţiuni: „O limbă naţională, originală, vorbită, formată pe o bază pur orală, altfel decât un anumit jargon (sau lingua franca), ce s-ar putea, desigur, transforma într-o limbă folosită în general, este greu de asociat cu o anumită arie geografică de o mărime oarecare. Cu alte cuvinte, „limba maternă”, idiomul învăţat de la mamele lor necultivate, pentru folosirea zilnică, nu era, în nici un caz, o limbă naţională” (pag. 54). Într-un mod totalmente previzibil, Hobsbawm afirmă că „limbile naţionale sunt, în consecinţă, întotdeauna construite artificial şi, uneori, ca ebraica modernă, virtual inventate. Ele sunt cu totul altceva decât se presupune în mitologia naţionalistă, adică fundamentul culturii naţionale şi structurile de bază ale mentalităţii populare” (pag. 55-56). Aici simţim nevoia să zăbovim ceva mai mult, deoarece dacă aserţiunea autorului ar fi corectă, atunci Eminescu nu ar trebui să fie poetul naţional al românilor, Puşkin – al ruşilor, Mickiewicz – al polonezilor, Shakespeare – al englezilor etc. Bineînţeles că „limba nu constituie decât un criteriu relativ al identităţii unei naţiuni. dovadă faptul, binecunoscut altminteri, că există naţiuni cărora nu li se poate contesta caracterul omogen, cu toate că în interiorul acestora se vorbesc mai multe limbi, aşa cum există naţiuni diferite, deşi vorbesc aceeaşi limbă (spre exemplu, irlandezii şi englezii – n.n.)”[13]. Cu toate acestea, însă, impactul limbii asupra unei sau altei naţiuni este diferit de la caz la caz. Respectiv, „Franţa era constituită ca naţiune medievală prin 1300, dar schisma între limbile d’oil şi d’oc persistă până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Frederik Mistral încununa un mileniu de creaţie poetică provensală. La 1600 românii erau despărţiţi în trei state, dar limba pe care o vorbesc este excepţional de unitară, fie ea oglindită în textele maramureşene, în tipăriturile lui Coresi sau în scrisorile bistriţene. (...) Întâii noştri scriitori, Grigore Ureche sau Miron Costin, îşi încep orice meditaţie istorică, îndată după descendenţa romană, de la latinitatea şi unitatea limbii”[14].

Sigur că pentru Hobsbawm, „identificarea mistică a naţionalităţii cu un fel de idee platonică a limbii, existentă dincolo de toate versiunile ei variabile, imperfecte, este caracteristică mai ales construcţiilor ideologice ale intelectualilor naţionalişti” (pag. 59). În acest sens, dânsul aduce şi un „argument forte”, din moment ce, abordând criteriul limbii în contextul formării unei naţiuni, oferă exemple cu triburi: „În Sudan, localnicii Fur trăiesc în simbioză cu nomazii Baggara, dar o tabără învecinată de nomazi Fur, vorbind dialectul Fur, e tratată ca şi cum ar fi Baggara, pentru că distincţia dintre cele două popoare este în funcţie de specificul lor, nu de limbă” (pag. 60).

Atribuindu-şi veleităţi de filolog, autorul lucrării „Naţiune şi naţionalism” declară că „o limbă, tocmai pentru că nu e naturală, ci construită şi mai ales când e tipărită, obţine o anume stabilitate, care o face să pară cumva permanentă şi mai eternă decât este în realitate. De aici urmează importanţa inventării tiparului (mai ales acolo unde versiunea în limba naţională a unei cărţi sfinte a devenit baza limbii literare, cum a şi fost cazul de multe ori), dar şi a apariţiei marilor creatori şi formatori de limbă, specifici istoriei fiecărei limbi de cultură, după apariţia cărţii tipărite. Această epocă apare, de obicei, între sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XX-lea” (pag. 63). Incredibil, dar adevărat. Hobsbawm comite o eroare gravă, uitând probabil că tiparul fusese inventat de Gutenberg în sec. XV.

După mai multe tentative de a minimaliza sau chiar de a exlude criteriul lingvistic din procesul de formare şi evoluţie al unei naţiuni, autorul surprinde plăcut prin afirmaţia că „limba era mai mult decât un vehicul al unei distinse literaturi şi al unei expresii intelectuale universale, ea era singurul lucru ce îi făcea să fie germani sau italieni şi purta o încărcătură mult mai mare de identitate naţională decât, să zicem, engleza” (pag. 103). Ceea ce nu înseamnă că Hobsbawm ar fi reuşit să se abţină de la contraziceri: „comunitatea lingvistică şi culturală, invenţie a secolului al XIX-lea” (pag. 101). În acelaşi context, al statutului pe care limba naţională îl posedă în cadrul definirii unei naţiuni, autorul se referă la români, accentuând politica de stat a Vechiului Regat în domeniul educaţional şi lingvistic: „Cum ar fi reuşit, fără puterea statului, naţionalismul românesc să-şi impună, pe la 1863, originile latine (deosebindu-se de slavii şi maghiarii dimprejur) şi să înceapă să scrie şi să tipărească folosind alfabetul latin în locul celui chirilic, în care scriau înainte?” (pag. 111-112). În acest caz, nu putem să nu semnalăm diletantismul autorului, neversat în domeniul Şcolii Ardelene şi al meritului acesteia în reabilitarea latinităţii româneşti, dar şi al creării unor mituri în acest sens. De asemenea, trecerea de la grafia chirilică la cea latină s-a produs în mod eşalonat, fiind demarată încă din sec. XVI, prin renumita Scrisoare a lui Neacşu din Câmpulung (1521), şi nu ca urmare a creării statului naţional românesc. De altfel, subliniem demonstraţia ilustrului slavonist român, Bogdan Petriceicu Haşdeu: „în limba română contează mai puţin numărul brut de cuvinte latine, cât valoarea lor de circulaţie. (…) În română se pot formula fraze întregi numai cu cuvinte latine, dar este imposibil de alcătuit o frază exclusiv din elemente slave, turceşti, greceşti şi maghiare”[15]. Bineînţeles că „naţionalismul lingvistic cere, în mod esenţial, controlul statului sau, cel puţin, recunoaşterea oficială a limbii” (pag. 109), precum şi introducerea unui sistem educaţional, prin care ţărănimea a devenit alfabetă, dar asta nu înseamnă că doar statul este promotorul unor asemeni politici naţionale. După cum s-a putut observa în cazul românilor, trecerea de la o grafie la alta s-a produs în mod natural, iar utilizarea slavonei se făcea, în Evul Mediu românesc, doar din raţionamente instituţional-administrative (iniţial, în instituţiile ecleziastice şi apoi în actele cancelariei domneşti), ceea ce nu a împiedicat poporul să vorbească limba română neliterară.

Hobsbawm are dreptate atunci când susţine că „limbile naţionale neliterare sunt întotdeauna un complex de variante sau dialecte locale intercomunicând în grade diferite de uşurinţă sau dificultate, în funcţie de apropierea sau accesibilitatea geografică” (pag. 53). Dar cel mai important aspect din această afirmaţie este că autorul, volens-nolens, recunoaşte existenţa limbilor naţionale neliterare. În ceea ce priveşte limba naţională literară, este de la sine înţeles că aceasta reprezintă rezultatul eforturilor conjugate ale mai multor scriitori şi savanţi de a uniformiza şi de a omogeniza dialectele şi graiurile regionale vorbite de o naţiune.

În cadrul aceluiaşi capitol, autorul se referă şi la aspectul rasial al identificării unei conştiinţe naţionale. Astfel, „foarte puţine din mişcările naţionale moderne se bazează cu adevărat pe o conştiinţă etnică puternică, deşi ele adeseori inventează una pe urmă, sub forma rasismului” (pag. 67). Probabil, în opinia lui Hobsbawm, clasificarea raselor la vechii egipteni în: alb – pentru oamenii din nord, galben – pentru cei din est, roşu – pentru egipteni şi negru – pentru triburile africane nu era decât o invenţie modernă, iar Tacitus[16] – un succesor al autorilor germani din sec. XIX, şi nu un predecesor.

În aceeaşi ordine de idei, Hobsbawm consideră că „folosirea comună a discriminării în funcţie de culoare pare să fie, din nefericire, una care asigură o poziţie socială mai înaltă celor care au pielea mai deschisă la culoare în interiorul aceleiaşi comunităţi (în India, de exemplu). (...) Astfel, clasificarea rasială „corectă” aduce şi poziţia socială „corectă” (pag. 67). Dar aici apare o chestiune delicată: reiese că indienii sunt rasişti din născare, din moment ce la ei persistă sistemul castelor.

Referindu-se tot la aspectul rasial al identităţii naţionale, Hobsbawm evocă exemplul indienilor din America de Sud care au „de la cucerirea spaniolă încoace, un sentiment foarte adânc al diferenţei etnice dintre albi şi metişi” (pag. 68). Stranie pare această supoziţie, cel puţin din considerentul că este improbabil de a stabili în ce măsură indienii din America Latină se simt sau nu diferiţi de europenii stabiliţi acolo, nemaivorbind că autorul oferă, iarăşi, un exemplu cu triburi în contextul subiectului despre naţiuni.

Inevitabil, trebuia pusă în discuţie şi legătura dintre religie şi conştiinţa naţională, pe care o vede foarte strânsă în cazul Poloniei, al Irlandei, precum şi în cadrul ţărilor arabe (pag. 69). Discutabilă este opinia lui Hobsbawm  că „în unele cazuri, o religie este aleasă pentru că un popor se simte diferit de popoarele învecinate, în primul rând. Iranul şi-a urmat calea divină mai întâi ca o ţară zoroastriană şi apoi, după convertirea la islamism, ca una şiită. Irlandezii s-au identificat cu religia catolică atunci când nu au reuşit să-i urmeze pe englezi în Reformă” (pag. 71). Întâi de toate, trebuie accentuat că nu exista statul Iran în momentul apariţiei şi răspândirii zoroastrismului, ci Imperiul Persan. Apoi, se cuvine de reiterat că religia creştină cuprinde mai multe confesiuni, printre care şi catolicismul, care nu este o religie de sine-stătătoare. Iar cazul Irlandei nu trebuie privit prin prisma convingerii că irlandezii sunt nişte neadaptaţi, care nu au reuşit să se disocieze ca englezii de Papalitate.

Pe bună dreptate, autoritatea divină a fost insuficientă pentru a constitui liantul coagulării unor naţiuni moderne, drept mărturie fiind „neo-guelfii care au încercat să construiască un naţionalism în jurul Papalităţii. Ei au eşuat, deşi Papalitatea era, de facto, o instituţie italiană şi, înainte de 1860, singura instituţie panitaliană autentică. Sfânta Biserică nu putea însă să se transforme într-o instituţie naţională” (pag. 74). În acelaşi timp, mai există un motiv întemeiat al recrudiscenţei atitudinilor anti-clericale ale mişcărilor naţionale, în special după Revoluţia Franceză – conlucrarea Bisericii creştine, fie aceasta apuseană, sau răsăriteană, cu Vechiul Regim, cu instituţia monarhiei.

O primă idee marxistă se întrevede în această lucrare a lui Hobsbawm, atunci când susţine că ţinta nemulţumirii ţăranilor era comunitatea nobililor (pag. 75). Şi în capitolul 3, această convingere se va perpetua: „bogaţii şi aristocraţii, care-i exploatau pe oamenii de rând. (...) Conştiinţa de clasă, pe care o dobândiseră muncitorii...” (pag. 91).

Capitolul 2 se încheie cu ceea ce poate ar fi trebuit să înceapă, adică cu argumentarea existenţei sau a inexistenţei conştiinţei protonaţionale la ţărani: „n-avem nici un motiv să negăm existenţa sentimentelor protonaţionale la sârbii din sec. al XIX-lea şi asta nu petnru că erau ortodocşi, opunându-se vecinilor lor catolici şi musulmani – asta nu i-ar fi distins de bulgari – ci pentru că amintirea vechiului regat, învins de turci, era păstrată în cântece şi povestiri eroice şi, mai mult, datorită liturghiei curente sârbeşti, având majoritatea regilor canonizaţi. Faptul că au avut un ţar i-a ajutat desigur pe ruşi să se considere o naţiune” (pag. 76-77).

În capitolul 3, autorul priveşte din perspectivă guvernamentală naţiunile, afirmând că „de-a lungul secolului XIX, în statele moderne, o familie trebuia să locuiască într-un loc complet inaccesibil ca să nu intre în contact direct cu statul naţional şi reprezentanţii săi: poştaşul, poliţistul sau jandarmul şi, eventual, profesorul, lucrătorii de la căile ferate, acolo unde acestea se aflau în proprietatea statului, pentru a nu mai aminti garnizoanele şi fanfarele militare” (pag. 81-82).

Din acest fragment: „în statele cu o birocraţie şi un sistem poliţienesc bine stabilite, locuitorul intra în contact şi mai direct cu maşinăria administrativă printr-un sistem de documentare şi înregistrare personală, mai ales dacă persoana se muta dintr-un loc în altul” (pag. 82) reiese că Imperiul Rusiei era unul dintre cele mai naţionale state! Respectiv, autorul confundă misiunea opresivă şi caracteristica autocratică a unor entităţi statale de la sfârşitul sec. XIX cu influenţa determinantă a unui stat-naţional asupra revigorării identităţii şi conştiinţei naţionale a membrilor săi.

O altă perlă irefutabilă de-a lui Hobsbawm se remarcă în următorul pasaj: „un exemplu extrem de eficacitate potenţială a patriotismului de stat este loialitatea finlandezilor faţă de Imperiul ţarist, pentru o mare parte din secolul al XIX-lea, până când politica rusificării, după 1880, a produs o reacţie antirusească. În timp ce în Rusia nu găseşti prea uşor monumente ale familiei Romanov, o statuie a ţarului Alexandru al II-lea, liberatorul, încă se află în piaţa cea mare din Helsinki” (pag. 87). Deşi aportul ţariştilor la reafirmarea identităţii naţionale a finlandezilor este unul evident, în special prin contracararea influenţei suedeze, nu putem considera, după cum ne induce ideea autorul, că finlandezii ar fi, de fapt, patrioţi ruşi. Exista acel sentiment de gratitudine al scandinavilor faţă de vecinii lor slavi, dar acesta trebuie raportat la o perioadă bine determinată, altminteri se creează un anacronism nedorit.

Din categoria ataşamentului lui Hobsbawm faţă de valorile nord-americane face parte si aserţiunea următoare: „conceptul revoluţionar al naţiunii constituit de opţiunea politică deliberată a cetăţenilor potenţiali este, desigur, încă păstrat în forma lui pură în Statele Unite” (pag. 88). Veridicitatea acestei afirmaţii poate fi lesne combătută prin întrebarea firească – sunt americanii într-o continuă revoluţie?

Până la finele capitolului, autorul se va complace în a prezenta latura naţională a perioadei premergătoare primei conflagraţii mondiale: „guvernele beligerante au apelat la sprijin, în acest război, nu doar pe baza unui patriotism orb, a gloriei şi a eroismului, ci printr-o propagandă adresată cetăţenilor civili. Toţi marii beligeranţi au prezentat războiul ca fiind defensiv, ca o ameninţare din afară a drepturilor civile specifice propriei ţări sau zone şi au învăţat să-şi prezinte scopurile nu numai ca pe încercări de eliminare a acestei ameninţări, ci şi de transformare socială a ţării în interesul cetăţenilor mai săraci („case pentru eroi”).” (pag. 89). Hobsbawm insistă că „perioada dintre 1880 şi 1914 a fost perioada celor mai mari migraţii în masă cunoscute, în şi între ţări, a imperialismului şi a rivalităţii internaţionale crescânde, soldate cu izbucnirea primului război mondial. Toate acestea au subliniat diferenţele între „noi” şi „ei”. (...) Guvernele aveau un interes considerabil pentru a mobiliza naţionalismul cetăţenilor lor” (pag. 91). Dacă omitem tendinţa autorului de a prezenta naţionalismul ca fiind un curent eminamente şovin şi xenofob, atunci am putea să admitem justeţea acestor afirmaţii.

În capitolul 4, intitulat „Transformările naţionalismul, 1870-1918” Hobsbawm reia ideea naţionalismului lingvist, despre care afirmă că „nu a fost primit cu prea mult entuziasm nici de aristocraţie sau de marea burghezie, nici de muncitori sau ţărani. Marea burghezie nu se angajase în nici una din formele de naţionalism care apăruse spre sfârşitul sec. al XIX-lea – şovinismul imperialist sau naţionalismul popoarelor mic” (pag. 115). Cu toate acestea, autorul se simte obligat, în spiritul teoriei marxist-leniniste, să identifice o clasă socială care a aderat la curentul naţionalist: „sociologii vremii, care foloseau rareori cuvânt „naţionalism” fără să adauge şi „mic-burghez”, ştiau bine la ce se referă. În linia întâi a luptei naţionalismului lingvistic se aflau ziariştii de provincie, profesori şi funcţionari oficiali în devenire” (pag. 116). Astfel, „printre clasele de mijloc, naţionalismul a devenit, dintr-un concept asociat cu liberalismul şi cu mişcarea politică de stânga, unul de dreapta sau de dreapta extremă, şovinist, imperialist şi xenofob”. În atare situaţie, pare interesantă situaţia când evreii, sau oricare alt grup minoritar, făcând parte din mica burghezie, sunt incluşi de către Hobsbawm în categoria de adepţi ai ultra-naţionalismului, de factură şovină şi imperialistă, doar pentru că se încadrau în clasa de mijloc. Să se fi considerat oare aceştia inferiori altor naţiuni sau naţiunii dominante, astfel încât să devină şovini? La acest capitol, autorul conchide: „studiind compoziţia socială a fascismului italian şi german, nu mai avem dubii că aceşte mişcări îşi luau forţele din clasa de mijloc” (pag. 120).

În cele ce urmează, Hobsbawm sesizează evoluţia atipică a naţionalismului înainte şi după primul război mondial. Dacă până la 1914 toate versiunile curentului naţionalist sunt o respingere a noilor mişcări socialiste de tip proletar, adică internaţionaliste, atunci după 1918 şi cei mai fervenţi militanţi ai ideii de stat-naţiune combinaseră naţionalismul cu loialitatea faţă de viziunea socialistă a dezvoltării statului (pag. 121-122). „Polonia este un caz relevant. Reîntregirea ţării după un secol şi jumătate de fărâmiţare statală a fost obţinută nu prin vreo mişcare politică dedicată exclusiv acestui obiectiv, ci prin lupta Partidului Socialist Polonez, al cărui conducător, colonelul Pilsudski a devenit eliberatorul ţării. În Finlanda, Partidul Socialist a devenit, de facto, partidul naţional al finlandezilor, obţinând 47% din votul ultimelor alegeri libere înainte de Revoluţia Rusă din 1917” (pag. 123).

Ca un fir roşu, întregul capitol este străbătut de intenţia justificată a autorului de a demonstra că „mişcările populare pot să exprime simultan aspiraţii pe care noi le considerăm reciproc exlusive şi că aceste mişcări, constituind un apel socio-revoluţionar, pot forma matricea unor eventuale mişcări naţionale de masă în viitor” (pag. 124). Doar că rezultatul acestor sforţări este unul previzibil: acela de a explica apariţia unei ideologii hibride în Germania interbelică – naţional-socialismul.

Ca şi concluzie la acest capitol dedicat metamorfozei naţionalismului, Hobsbawm afirmă că „până la 1918 sentimentul naţional nu se cristalizase pentru masele largi de oameni, într-o componentă stabilă a conştiinţei sau pentru că oamenii nu erau încă conştienţi de discrepanţa între loialitatea faţă de stat şi cea faţă de naţiune sau poate ei nu făcuseră încă o alegere clară între cele două” (pag. 126). Respectiv, autorul nu pare dispus să accepte că izbucnirea primului război mondial nu ar fi fost posibilă fără manifestarea entuziasmului popular şi, implicit, fără existenţa unui sentiment naţional bine conturat în mentalitatea soldaţilor şi a numeroşilor voluntari. Totodată, el precizează în mod adecvat că „trezirea conştiinţei naţionale nu poate fi separată de alte forme de conştiinţă socială şi politică” (pag. 128). Adică revendicările naţionale ale popoarelor aflate în componenţa Imperiilor Rus, Otoman şi Austro-Ungar erau combinate cu cele sociale.

În capitolul 5, „Apogeul naţionalismului, 1918-1950”, se reiterează faptul că principiul naţionalităţii a triumfat la sfârşitul primului război mondial prin prăbuşirea imperiilor multinaţionale şi stabilirea unei noi ordini mondiale. Astfel, „Europa a devenit, pentru prima şi ultima oară în existenţa sa, un labirint de state definite ca state naţionale, dar şi ca democraţii parlamentare burgheze” (pag. 129). De acum încolo urmează creionarea imaginii distorsionate a ceea ce a reprezentat Europa interbelică: „majoritatea noilor state, construite pe ruinele vechilor imperii, erau la fel de multinaţionale ca şi vechile „închisori ale naţiunilor” cărora le luaseră locul. Cehoslovacia, Polonia, România şi Iugoslavia sunt exemple de acest fel (...) Schimbarea importantă era aceea că statele aveau acum dimensiuni mult mai mici şi „popoarele oprimare” deveniseră „minorităţi oprimate”. Implicaţia logică a creării unui continent împărţit în state locuite de populaţii complet diferite (...) a fost expulzarea şi exterminarea minorităţilor” (pag. 131). Aşadar, Hobsbawm apreciază apariţia statelor naţionale unitare ca pe un regres al democraţiei şi ca o eroare impardonabilă a elitelor acelor vremuri. Curios este faptul că autorul nu evocă meritul primei organizaţii mondiale, Liga Naţiunilor, în a aplica „forţa dreptului şi nu dreptul la forţă” (Nicolae Titulescu) şi nici întreaga legislaţie referitoare la statutul minorităţilor naţionale, care includea conferirea cetăţeniei şi egalarea în drepturi cu naţiunea majoritară, adică păstrarea identităţii lor etnice şi culturale, persistentă până în zilele noastre. Această abordare demonică şi negativistă poate fi atribuită genocidului aplicat de turci în privinţa armenilor, dar nu poate constitui o premisă obiectivă a aprecierii statelor-naţionale interbelice.

Într-un mod incomprehensibil, autorul declară că „în timp ce, înainte de 1914, mişcarea naţională caracteristică fusese direcţionată împotriva statelor sau a aglomerărilor politice multinaţionale sau supranaţionale, ca Imperiul Habsburgic sau cel Otoman, atunci după 1919 ea s-a îndreptat, în Europa, împotriva statelor naţionale” (pag. 136). O fi aşa, dacă privim din perspectiva Uniunii Sovietice, ostile Poloniei şi României, dar nu numai.

În continuare, autorul hiperbolizează rolul mass-mediei, prin intermediul căreie „ideologiile populare puteai fi standartizate, omogenizate şi transformate, dar şi exploatate în scopuri propagandistice private sau de stat” (pag. 139). În opinia sa, „transformarea familiei regale britanice într-un simbol public al identităţii naţionale ar fi fost imposibilă fără mijloacele modern” (pag. 139). Cu certitudine, monarhiile din vestul şi nordul Europei, precum şi cea niponă (ne referim aici la difuzarea în data de 15 august 1945 a renumitului discurs al împăratului japonez către naţiun), s-au adaptat noilor tendinţe (radio, presă, televiziune, cinema) de a menţine legătura cu cetăţenii, dar mass-media va deveni şi acea oportunitate nefastă a defăimării autorităţii monarhice, prin crearea scandalurilor mediatice cu implicarea membrilor familiilor regale.

Într-un mod perfid, în totală necorespundere cu tot ce afirmase în lucrarea sa de până acum, Hobsbawm susţine că „e important să facem distincţia între naţionalismul extremist al statelor sau al mişcărilor politice de dreapta, care se substituie tuturor celorlalte forme de identificare socială şi politică, şi între combinaţia de conştiinţă naţională, cetăţenească, socială care, în statele moderne, formează baza tuturor celorlalte sentimente politice” (pag. 141). Prin urmare, autorul cataloghează orice ideie naţională aparţinând unor formaţiuni de dreapta ca fiind una extremistă. Ceea ce ni se pare injust, mai ales că naţionalismul extrem poate fi definit prin termenul „ultra-naţionalism”.

În cele ce urmează, autorul abordează „interimatul” pe care mişcările de stânga l-au deţinut în preluarea ideilor naţionaliste, din momentul în care mişcările de dreapta s-au compromis la sfârşitul celui de-al doilea război mondial: „a fost mai uşor pentru mişcarea de stânga să ia înapoi steagul naţional, când dreapta şi-a slăbit strânsoarea. În Marea Britanie, a fost mai uşor pentru mişcarea de stânga să se opună politicii de conciliere cu Hitler, decât pentru conservatori, care nu puteau să nu-l considere ca un bastion împotriva bolşevismului” (pag. 143). Astfel, Hobsbawm formulează teoria că stânga europeană devenise favorită în „competiţia” asumării naţionalismului, făcând apel la un exemplu singular (al Marii Britanii) şi uitând că nazismul a fost din start o mişcare de stânga (naţional-socialism).

O altă contradicţie din lucrare se întrevede la pagina 145: „naţionalismul s-a asociat astfel cu mişcarea de stânga, în perioada antifascistă, asociere întărită şi de experienţa luptei antiimperiale în ţările coloniale, pentru că lupta colonială era legată cu stânga internaţională în mai multe feluri”, pentru la ca pagina următoare, Hobsbawm să declare că, de fapt, unele mişcări de stânga şi-au atribuit naţionalismul şi nu invers: „eliberarea naţională devenise o lozincă a mişcării de stânga”.

Referindu-se la naţionalismul lumii a treia, autorul remarcă faptul că „odată ce puţine mişcări naţionale antiimperiale coincideau cu o entitate politică existentă înainte de venirea imperialiştilor, dezvoltarea naţionalismului (...) nu s-a îndreptat deci împotriva opresorului imperialist străin, ci împotriva statelor de curând emancipate” (pag. 149). Şi ideea aceasta a „naţionalismului separatist” se va protubera şi în capitolul următor.

Paradoxal, dar în contextul discursului despre lumea a treia, Hobsbawm se referă la „cazul negrilor din Statelor Unite care ilustrează că rasa este dominantă în situaţia lor ca grup şi în ciuda gradul mare de segregare socială şi marginalizare, separatismul teritorial iese total din calcul în ce-i priveşte” (pag. 151). Bineînţeles că crearea unui stat / a unor state separate de SUA pe criterii rasiale este imposibilă în acest moment, mai ales că războiul de secesiune determinase în mod clar învingătorii şi învinşii. Şi astfel agreăm părerea autorului cu privire la faptul că „grupurile etnice sunt sortite să coexiste în societatea modernă, împotriva oricărei retorici, ce vizează întoarcerea lor într-o naţiune omogenă” (pag. 153) şi că „multilingvismul este inevitabil în majoritatea statelor astăzi, fie pentru că emigrările formează colonii etnice în toate marile oraşe occidentale, fie pentru că majoritatea statelor noi au atât limbi reciproc neinteligibile, încât mijlocirea unei limbi naţionale (sau, de preferat, internaţionale) este necesară” (pag. 156).

În ultimul capitol al lucrării, intitulat „Naţionalismul la sfârşitul secolului al XX-lea”, autorul deplânge dezmembrarea Uniunii Sovietice în vitutea convingerilor sale marxist-leniniste, disimulate adesea după paravanul viziunilor sale pro-occidentale: „Dezmembrarea URSS şi a Iugoslaviei au adăugat 16 entităţi suverane, recunoscute internaţional şi nu se ştie până unde va merge separatismul naţional” (pag. 159). Aşadar, dezintegrarea „colosului cu picioare de lut” este privită ca o piatră de temelie a apariţiei separatismului naţional, la fel cum, probabil, în opinia sa, în estul Republicii Moldova ar exista „naţiunea transnistreană”, iar în regiunea de nord-vest a Georgiei – „cea abhază”.

În continuare, mişcările de renaştere naţională de la sfârşitul anilor ’80 ai sec. XX din Europa Centrală şi de Est sunt percepute de Hobsbawm drept „o afacere neîncheiată în 1918-1921” (pag. 161). Respectiv, viziunea negativistă asupra creării statelor unitare naţionale după primul război mondial este alimentată de concepţia potrivit căreia revizionismului interbelic nu a fost decât o paradigmă a schimbării vectorului de nemulţumire populară (dinspre imperiile multinaţionale, înspre noile state-naţionale). După cum enunţase în capitolele anterioare, autorul nu vede nimic benefic şi progresiv în apariţia statelor naţionale pe harta Europei, fapt ce ne permite să presupunem că nu era nici prea încântat de crearea şi expansiunea Uniunii Europene.

Prin urmare, şarjând cu teoria desfiinţării naţionalismului ca fiind un curent viabil, autorul este predispus în a descrie colapsul sistemului sovietic ca fiind o gravă eroare a secolului XX, condiţionată doar de interese mercantile, economice: „URSS nu s-a prăbuşit, cum preziseseră sovietologii, datorită tensiunilor naţionale interne, oricât ar fi fost ele de importante, ci datorită dificultăţilor economice” (pag. 164). Astfel, „regimul comunist a creat, deliberat, „unităţi administrative naţionale” etnolingvistice şi teritoriale, adică „naţiuni” în sensul modern” (pag. 162). Aberaţia acestor afirmaţii poate fi probată prin politica de colonizare a teritoriilor nepopulate de etnici ruşi, de strămutare forţată (deportări) a populaţiilor etnice majoritare din arealul acestora, precum şi prin persistenţa cu care se inoculează ideea de „naţiune moldovenească” în zilele noastre.

În opinia autorului, „mişcările de susţinere a identităţii etnice (în Republica Moldova, bunăoară – n.n.) par să fie reacţii ale slăbiciunii şi fricii, încercări de a ridica baricada, care să ţină în matcă forţele lumii moderne, similare în acest caz, cu resentimentele germanilor din Praga, marginalizaţi de imigraţia cehă” (pag. 166). Aceste comparaţii inadecvate şi anacronice par să devină o obsesie a lui Hobsbawm, care nu crede în revitalizarea naţionalismului în ţările ex-sovietice, decât ca pe o consecinţă a unei inexpugnabile temeri faţă de tot ce este străin şi, în special, faţă de tot ce este rusesc. Dar oare nu sunt aceste temeri justificate? Oare experienţa reprobabilă a crimelor comise de regimul sovietic nu trebuie evitată? Oare nu au dreptul naţiunile est-europene dreptul la autodeterminare conform Cartei de la Helsinki, dar şi pentru a remedia greşelile trecutului?

Sigur că se perpetuează sentimentul de culpabilizare a agresorului sovietic şi astăzi: „în societăţile postcomuniste, identificarea etnică sau naţională este, înainte de toate, un mod de a defini comunitatea celor vinovaţi şi a-i identifica pe cei nevinovaţi, responsabili de problemele noastre” (pag. 169), dar idealizarea acestui fenomen şi plasarea lui ca forţă centripetă a manifestărilor naţionale este inoportună şi injustă. Niciunul dintre cei care se consideră români în Republica Moldova nu este, prin definiţie, un antirus. Dar resentimentele faţă de ororile comise de către autorităţile sovietice reprezintă o parte integrantă a conştiinţei naţionale româneşti din Basarabia.

În fine, autorul lucrării „Naţiune şi naţionalism” evocă adesea nişte argumente pe care nu le stăpîneşte, din cauza unor cunoştinţe de care nu dispune; se erijează în postura de versat, operează cu termeni din domeniul filologiei, al geneticii, nemaivorbind că, în opinia sa, conceptul de naţionalism este dacă nu o invenţie, atunci un fenomen totalmente eşuat. Cu toate acestea, în lucrare sunt lansate mai multe idei originale, demne de reflecţie, deşi argumentarea ştiinţifică este, de multe ori, insuficientă. Pe parcursul lecturării, cititorul avizat se va confrunta cu numeroase contradicţii, aparent inofensive, dar care minimalizează meritul acestei opere.

Cu toate că suntem tentaţi să descalificăm textul lucrării ca fiind unul incoerent, cu multiple divagaţii, demonstraţii artificiale ale unor idei şi teorii lansate, vom lăsa la discreţia cititorilor să aprecieze la justa valoare această lucrare, consemnând doar opinia memorabilă a sociologului francez, Ernest Renan, la subiectul abordat: „esenţa unei naţiuni constă în aceea că toţi indivizii ei au multe lucruri în comun şi, de asemenea, că toţi au uitat multe lucruri”[17].

---

[1] E. J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent, Ed. Arc, Chişinău, 1997.

[2] I. Aurel Pop, art. Formarea naţiunii române medievale // Revista de Istorie a Moldovei, nr. 3-4 (35-36), Chişinău, 1998, pp. 9-14. A se vedea: G.Coulton, Nationalism in the Middle Ages // Cambridge Historical Journal, vol V., nr. 1, 1935, pp. 15-40.

[3] A.D. Smith, Naţionalism şi modernism, Ed. Epigraf, Chişinău, 2002, p. 10.

[4] P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 15.

[5] E. Gellner, Nations and Nationalism, Ithaca and London, Cornell University Press, 1983, p. 7.

[6] I. Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002), Ed. Cartier, Chişinău, 2002, p. 20.

[7] A.D. Smith, Naţionalism şi modernism, Ed. Epigraf, Chişinău, 2002, p. 12.

[8] C. Mureşanu, Naţiune, naţionalism, evoluţia naţionalităţilor, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1996, p. 9.

[9] A.D. Smith, Naţionalism şi modernism, Ed. Epigraf, Chişinău, 2002, p. 15.

[10] A. Hitler, Mein Kampf, ed. Ofensiva Odal (varianta electronică), 2008, p. 93-94.                                    

[11] A se vedea: Saul Friedlander, Nazi Germany and the Jews, 1997.

[12] C. Mureşanu, Naţiune, naţionalism, evoluţia naţionalităţilor, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1996, p. 15.

[13] Ibidem, p. 9.

[14] Ioan Chindriş, Naţionalismul modern, Ed. Clusium, 1996, p. 10-11.

[15] L. Boia, România, ţară de frontieră a Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 48.

[16] A se vedea: art. „Umanism, naţionalism şi Germania lui Tacitus”, revista Historia, autor: Irina-Maria Manea - http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/umanism-nationalism-germania-lui-tacitus

[17] C. Mureşanu, Naţiune, naţionalism, evoluţia naţionalităţilor, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1996, p. 13.

Moartea căprioarei

  Iertată-mi fie divagaţia lirică, dar poemul lui Nicolae Labiş mi se pare revelator subiectului crimei din Pădurea Domnească. În cazul tragediei produse pe 23 decembrie 2012, sentimentul culpabilităţii s-a dovedit a fi unul perdant în raport cu instinctul supravieţuirii, fie şi a celei politice. La fel ca în aceste versuri:

Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau să traiesc şi-aş vrea...
Tu, iarta-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plang. Ce gandeşte tata? Mănânc şi plang. Mănânc!

  În articolul lui Bogdan Ţârdea despre vânătoarea de mistreţi la care au participat mai mulţi demnitari de stat, se inoculează ideea că procurorul general ar fi un killer. Dar, după cum bine a remarcat profesorul Petrencu, "un killer nu omoară niciodată deschis, la vedere".

   Tot analistul Ţârdea acuză Ministerul Afacerilor Interne de lipsă de intervenţie: "de ce poliţia nu a venit imediat la locul crimei, aşa cum o cere procedura?". Şi tot el concluzionează că "a fost încălcată procedura, deoarece anchetatorii (MAI) sunt cei ce adună probe, iar procurorii (PG) se ocupă de investigarea cazului". Interesantă este această observaţie a domnului cu pricina, numai că, vorbind în necunoştinţă de cauză, Ţârdea creează impresia unui neavizat. Altminteri, despre care procedură este vorba? Dacă dumnealui s-a referit la Codul Procedură Penală al Republicii Moldova, atunci acesta stipulează expres, în art. 270, al. 1), competenţele procurorului în exercitarea urmăririi penale: "procurorul exercită urmărirea penală în cazurile: infracţiunilor săvârşite de 

a) preşedintele ţării; 

b) deputaţi; 

c) membri ai Guvernului; 

d) judecători; 

e) procurori" etc. 

   Aşadar, imixtiunea organelor afacerilor interne în procesul de exercitare a urmăririi penale de către procurori este interzisă în cazul în care persoana/persoanele suspectă/e fapt parte din categoria funcţionarilor publici, enumeraţi mai sus. De asemenea, art. 266 din acelaşi Cod de Procedură Penală, prevede competenţa organului de urmărire penală a MAI: "Organul de urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată prin lege în competenţa altor organe de urmărire penală sau este dată în competenţa lui prin ordonanţa procurorului". Totodată, art. 273, al. 1), lit. a) stabileşte: "organe de constatare sunt: poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor organe de constatare".

  Nu vom insista prea mult asupra intenţiilor domnului analist Ţârdea de a învinui toate instituţiile statului de incompetenţă, fără a preciza că somnul raţiunii naşte monştri şi că atunci când mai multe lucruri nu se leagă, întotdeauna se vor găsi speculanţi de ocazie.

   Revenind la subiectul propriu-zis, un oarecare Alexandru Cozer a văzut în declaraţiile viceministrului MAI, Ion Bodrug, o tentativă de "a drege busuiocul". Să admitem că s-a precipitat şi i-a fost prea lene să citească acele câteva articole din CPP pentru a se convinge că poliţia nu-şi poate depăşi atribuţiile, nici chiar într-un asemenea caz de interes public. Dar chiar să nu vezi pădurea, din cauza copacilor, înseamnă că suferi de miopie analitică. Altminteri, de ce tânărul condeier crede tuturor argumentelor scoase din deget (ca să nu spun de genul celor: одна бабка сказала), cum ar fi un reportaj al unei televiziuni, în care medicul din Făleşti, care ar fi încercat să-i salveze viaţa lui Sorin Paciu, a declarat că un oarecare Sârbu, poliţist, a fost anunţat despre aflarea în spital a victimei. Probabil dragostea pentru telenovele întunecă raţiunea.

   Într-un alt articol semnat de acelaşi Cozer, Mocanu apare drept salvatorul naţiunii: "opinia publică nu afla nimic, niciodată, dacă Mocanu nu ieşea cu acele declaraţii". Problema este că Mocanu nu poate ieşi cu altceva decât cu declaraţii. Că acest Mocanu este doar un măscărici, care, de această dată, a avut informaţii parţial veridice de la "sufleorii" săi. De asemenea, trebuie precizat că efectul dezvăluirii "senzaţionale" a domnului Mocanu, ce aparent s-a adeverit, va constitui premisa inoculării că fostul consilier al preşedintelui Voronin spune numai adevăruri. Ceea ce este pernicios.

  Nu vi se pare că pe reversul monedei s-ar afla complicitatea mai multor indivizi cointeresaţi în ponegrirea tuturor şi obţinerea dividendelor politice (a se vedea protestul PCRM) şi economice într-un mod josnic, mediatizând decesul unui om? Mie, personal, mi se pare că acea campanie de defăimare a lui Plahotniuc din anii precedenţi va continua şi în acest an, doar că sub o altă formă şi fără scrupule. Şi se vor înregistra multe victime colaterale.

   De ce nimeni nu a lansat ipoteza că Sorin Paciu s-ar fi putut împuşca singur, din imprudenţă? Oare nu ar fi explicabilă tăcerea părinţilor şi a rudelor, nu doar a mieilor? La urma urmei, victima nu fusese răpită sau luată cu forţa la vânătoare, iar circumstanţele decesului său sunt încă necunoscute.

   De ce mulţi caută să plece cu peşcheş şi mucarer la sultanii europeni pentru a le cere dreptate în Ţara Moldovei şi în acest caz? De unde atâta impacienţă? Oare pentru că se ştie că europenii se interesează mai mult de reportajele TV şi cred în lobby şi mai puţin în situaţia din teren? Sau poate propunerea are scopul de a discredita şi mai mult instituţiile statului de drept din RM?

  Eu zic să vă mai ogoiţi, dragi prieteni. Să mai aşteptaţi. Să vă mai informaţi. Un om nu trebuie să moară de două ori. Nu ucideţi căprioara din voi.

Rivalitatea polono-austro-turcă şi activitatea diplomaţiei moldovene în anii 1683-1699

Anul 1683 reprezintă momentul crucial în istoria Europei creştine, atunci când otomanii au suferit un eşec răsunător sub zidurile Vienei, fapt ce a însemnat, pe de o parte, iniţierea reculului Semilunei şi, implicit, demararea procesului de dezintegrare şi de transformare a statului întemeiat de Osman într-un „om bolnav al Europei”, iar pe de altă parte – accentuarea veleităţilor de puteri balcanice ale statelor vecine Ţărilor Române.

Imperiul Habsburgic devine unul dunărean, pe când Regatul Poloniei este aproape de desăvârşirea dezideratului de încorporare a Ţării Moldovei. De altfel, în cadrul Ligii Sfinte, constituite la sfârşitul anului 1683, sub auspiciile Papei, cu participarea Casei de Austria, a Poloniei şi a Elveţiei, nu puteau să facă parte şi Ţările Române, a căror domni, deşi dornici să contracareze pericolul omniprezent pe care-l prezenta Imperiul Otoman pentru creştinătate, erau cât se poate de conştienţi de tendinţele anexioniste ale habsburgilor şi polonezilor. Astfel se explică semnarea Tratatului de la Făgăraş, la 1 iunie 1685, prin care principele Transilvaniei, Mihail Apaffy, şi domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, se angajau să-şi acorde sprijin reciproc în caz de primejdie.[1]

În ultimele decenii ale sec. XVII, domnii Moldovei duceau o politică oscilantă între puterea suzerană – Imperiul Otoman şi cele două puteri regionale – Imperiul Habsburgic şi Regatul Poloniei. Intrigile şi viziunile principalelor clanuri boiereşti din Moldova determinau în mare măsură vectorul extern al ţării. De altfel, „Ruseteştii, împreună cu Constantin Cantemir, erau adepţii unei apropieri faţă de Poartă sau Imperiul habsburgic, din aversiune faţă de Polonia, pe când Costineştii rămăseseră credincioşi legăturilor cu polonii”[2].

În timpul ultimei domniei a lui Şerban Petriceicu în Ţara Moldovei (noiembrie 1683 – martie 1684), statul românesc de la est de Carpaţi se confrunta cu o perpetuă criză internă, datorată divergenţelor dintre cele mai influente familii boiereşti, precum şi a caracterului molatic al domnitorului. Cu toate că Nicolae Iorga îl considera pe Şerban Petriceicu un „om de o cultură distinsă”[3], în cronica atribuită lui Nicolae Costin, portretul domnului moldovean se prefigurează ca al unui „om blând şi slab la domnie, că cine cum grăia pre toţi credea şi toţi erau fără frică de dânsul”[4].

Cronicarul Ion Neculce consemnează momentul celei de-a doua (după alte surse, a celei de-a treia) accederi la tronul Ţării Moldovei: „Petriceico-vodă, după ce-au înţeles c-au bătut pe turci la Beci, s-au scoborât cu moldovenii probegi şi cu puţintei leşi în târgu în Suceavă ş-au început a strânge pe boieri, pe unii de nevoie, alţii viniè de bună voie. Şi de acolo s-au scoborât la leşi ş-au triimis pogheaz de au luat şi pe Duca-vodă”[5]. Despre dificultăţile cu care s-a confruntat Şerban Petriceicu pentru a redobândi, după un deceniu, tronul Moldovei, avem confirmare şi de la Iorga, cel care susţine că domnul miza „pe căpeteniile pribegilor vacanţi, din categoria de boiernaşi, de mazili doritori de venituri, ca Smucilă şi Moţoc”[6]. Nu se cunoaşte cu exactitate data începerii campaniei de recucerire a tronului Moldovei, dar se poate consemna că în septembrie 1683 nordul ţării era ocupat de oştenii lui Petriceicu[7].

Fiind sprijinit de polonezi, care concepeau schimbarea domnului moldovean ca pe o parte componentă a luptei antiotomane, Şerban Petriceicu beneficia de suportul financiar al regelui Ioan Sobieski şi al câtorva nobili polonezi. În corespondenţa domnitorului către Andrei Potocki, castelanul Cracoviei, din data de 7 ianuarie 1684, acesta menţionează că „de două săptămâni am ajuns sănătos şi cu bine la Iaşi, fără vreo împiedicare şi năvălire importantă din partea duşmanilor”[8]. În aceeaşi scrisoare adresată nobilului polonez, domnul mai precizează că oastea moldoveană, alături de cea a cazacilor, cu care erau în alianţă politico-militară, ca urmare a unui presupus tratat încheiat la Chişinău,[9] „s-au împrăştiat nu din altă pricină, ci numai că duşmanul a mânat înaintea sa cirezi mari de vite împotriva alor noştri şi i-a lovit pe ai noştri bine din tunuri, care au fost şapte bucăţi. Împotriva cărora n-a fost cu putinţă să reziste ai noştri, căci toată oastea căzăcească s-a aflat fără praf de puşcă. De aceea întreaga noastră oaste a trebuit să sufere o astfel de înfrângere şi împrăştiere”[10]. În continuare, domnul moldovean îl înştiinţează pe nobilul polonez cu privire la planurile sale şi îi solicită ajutor: „Noi trebuie să răzbatem spre Suceava, iar de acolo mai sus, unde vom aştepta ajutorul, şi încă grabnic de la domnia ta, pentru care te rugăm mult, căci aceşti cazaci sânt şi puţini şi foarte nesupuşi şi dificili pentru orice slujbă. Pe dumnealui, domnul Dymidecki, polcovnicul m.s. regelui, l-am trimis înainte de Naşterea Domnului împotriva lui Duca domnul, care se afla aici în ţară la Domneşti. (...) Abia astăzi, după această înfrângere a cazacilor, trimit la dumnealui, ca să se îndrepte cu oastea spre Roman, căci văd că aici e mică nădejdea de puterea căzăcească (...) dar acum trebuie să mă retrag în derută. Dacă nu va fi ajutor grabnic de la domnia ta, vor trebui să piară în vederea tuturora atât sărmanii boieri de ţară, cât şi alţii care s-au aruncat asupra acestui duşman. Ceea ce totul se întâmplă în parte din lipsa de ajutor din partea domniei tale. Pentru Dumnezeu deci, binevoieşti domnia ta să îngrijeşti de securitatea şi de fericirea de pagube a oamenilor creştini, ca să nu fim în derută şi să-i dăm sub sabia păgână”[11].

S-au făcut încercări să se obţină şi sprijinul ţarului moscovit. La 11 ianuarie 1684, mitropolitul Dosoftei, împreună cu căminarul Lupu, au fost delegaţi „să ducă ţarului şi mai marilor statului rusesc scrisori şi să încerce negocierea unui tratat de alianţă şi apărare împotriva turcilor”[12]. Întâlnirea cu reprezentanţii Moscovei a avut loc la 3 martie 1684, dar s-a încheiat fără obţinerea rezultatului scontat.

În ceea ce priveşte relaţiile moldo-polone, domnul Şerban Petriceicu primise răspuns de la regele Ioan Sobiescki. În scrisoarea din 16 ianuarie 1684, regele Poloniei se miră că domnul moldovean nu ştia de întoarcerea sa şi îl asigură că i-a trimis de îndată „dragoni şi tunuri pentru apărarea şi slujba lăudabilă a domniei sale”[13]. De asemenea, Ioan al III-lea îl asigura pe domnul Moldovei că principele Transilvaniei, Mihail Apaffy (1661-1690), nu are intenţii expansioniste şi îi poate fi aliat: „(...)din partea principelui Transilvaniei nu trebuie să ne temem de niciun avânt duşmănos, căci acesta, ca întotdeauna, aşa şi acuma îşi va arăta faţă de noi bunăvoinţa prietenească şi neclintită. Prin urmare, trebuie să avem credinţă tare în Dumnezeu că nu v-a răsturna opera începută de credincioşii săi spre bucuria creştinătăţii”[14].

Într-o altă scrisoare de-a regelui polonez adresată domnitorului Moldovei, datată pe 25 ianuarie 1684 şi emisă din Cracovia, se observă că Ioan Sobiescki cunoştea situaţia din Ţara Moldovei şi că încerca să-l îmbărbăteze pe domnul moldovean: „(...)căci aşa ne-am aşteptat totdeauna, ca tătarii, flămânzi şi garnisiţi cu prizonieri, privind din depărtare la casele lor şi la mosafirii răspândiţi la ei (aluzie la cazaci – n.n.), să fie nevoiţi să ia o astfel de hotărâre (adică să răspundă chemării sultanului de a se lupta cu polonezii şi cu „trădătorul” domn al Moldovei – n.n.). (...) Nădejdea-i la Dumnezeu că aceiaşi cazaci se vor strânge şi se vor aduna din nou în grabă, căci noi le-am trimis dinainte de câteva săptămâni suma de 100 000 de zloţi şi câteva sute de bucăţi de postav şi de stofă pentru a-i îmboldi la alte lupte (...) Prin urmare, domnia ta poţi sta în siguranţă în ţara domniei tale şi poţi ţine capitala, din mila Domnului recucerită”[15].

Cea din urmă depeşă din perioada domniei lui Şerban Petriceicu, pe care am găsit-o în culegerea de documente a lui Ilie Corfus, se precizează că noul domnitor „Dumitraşcu, numit de Poartă în domnia Moldovei, a rămas încă dincolo de Dunăre, nevoind să intre în chip nesocotit în ţară, deşi este invitat peste măsură de unii boieri moldoveni, până ce nu va avea o asistenţă numeroasă”[16].

Ultima domnie a lui Serban Petriceicu a fost una măcinată de interminabile lupte între Regatul Poloniei, victorios în centrul Europei (aportul trupelor lui Ioan Sobiescki la bătălia pentru Viena fusese determinant), dar înfrânt în sud-estul continentului de năvălirile tătare asupra Ţării Moldovei, şi Imperiul Otoman, aparent muribund, dar cât se poate de furibund în a-şi menţine poziţiile în Balcani şi la nord de Dunăre. Astfel, din cauza lipsei de stabilitate politică internă şi externă, domnul moldovean nu a putut rezista pe tron mai mult de câteva luni şi, după cum se spune în cronica lui Ion Neculce: „Petriceico-vodă, vădzând că n-are cu cine să stè, s-au întorsu din Ieşi iar la Suceavă, şi-nţelegând c-au pus turcii domnu pe Dumitraşcu-vodă Ca(n)tacuzino, luat-au şi el miere şi vin, vaci şi boi, turme de oi, ce-au putut apuca, şi s-au dus în Ţara Leşască. Ş-au stăpânit şi el, de la Ieşi, de la noiemvri păn’ la făurar. Bogat bine şi folos au rămas ţărâi şi de la Petriceico-vodă, pradă şi foamete mare![17]”.

Un alt domn, care s-a aflat de trei ori pe tronul Moldovei, de fiecare dată înregistrând domnii efemere, a fost Dumitraşcu Cantacuzino. Se consideră că încă din iarna anului 1684 (după unele date în ianuarie, iar după altele – în februarie) noul domn fusese întărit prin firman în scaunul Ţării Moldovei, însă instalarea sa definitivă avusese loc abia în primăvara acelui an. În martie, cu ajutorul unei armate turco-tătare, Dumitraşcu-vodă venea să readucă Moldova sub ascultare otomană. Tot atunci fusese întărită garnizoana de la Cameniţa, iar susţinătorii lui Petriceicu – izgoniţi[18].

La 10 aprilie 1684, Gheorghe Balş, vornic de Câmpulung, descrie într-o scrisoare către Dubău spătarul alungarea oamenilor lui Petriceicu din ţară. În corespondenţă se menţionează că „Dumitraşcu domnul, sosind cu turci şi tătari la Iaşi, şade în capitală fără nici o primejdie, şi a scris cărţi deschise către toţi boierii şi nobilimea, care au rămas încă în provincie, să meargă grabnic la el, iar dacă n-ar voi să vină, îi va da tătarilor şi turcilor, pe ei înşişi şi avutul lor. De la Poartă este un astfel de firman, în care scriu ca provincia să nu dea deloc haraci timp de patru ani. Poarta a trimis bani pentru a recruta oameni, atât pedeştri, cât şi călări, cât mai mulţi cu putinţă. Pe Şerban, domnul Munteniei, l-au şi trimis la război, care este acum la Cetatea Albă şi spun că are să treacă Prutul la Huşi şi are să se unească cu tătarii (...) Domnul Dumitraşcu încă se pregăteşte pentru Soroca, căci hanul, cu tătarii, se sprijină în Tighina, unde aşteaptă pe Köprülü seraschierul şi cu caimacamul, cu care se află şapte paşale, care merg împreună cu hanul să aşeze pe Dumitraşcu în Ucraina (adică să-l numească Hatman al Ucrainei – n.n.)”[19].

Între timp, regele polon şi Petriceicu atacă cetatea Cameniţa şi intră în ţară. Pentru a se salva, Dumitraşcu vodă părăseşte Iaşiul, îndreptându-se spre Galaţi. Dar modificarea politicii externe polone faţă de Ţara Moldovei, care prevedea încorporarea acesteia a îndepărtat boierii şi pe însuşi Petriceicu de la colaborare. Dumitraşcu Cantacuzino, care era considerat un venetic şi venea cu o armată străină, a unit împotriva sa biserica şi boierimea. Ţăranii şi orăşenii erau şi ei nemulţumiţi, cu toate că sultanul îi scutise timp de patru ani de tribut. Jafurile şi distrugerile provocate în timpul luptelor pentru domnie, dar şi foametea ce a bântuit ţara în perioada 1684-1686 a condus la pauperizarea populaţiei.[20] Cronicarul Ion Neculce descrie situaţia din Ţara Moldovei destul de plastic: „Dece viind domnia în leşi ş-aşădzindu-să în scaon, era mare foamete, că fusesă ţara toată bejenită, că nu putusă oamenii ara şi nu se făcusă pâne. Era oameni toţi leşinaţi şi morţi pe drumuri şi pe uliţi, cât să mânca om pe om (...) Tâlhăret mult era. De la Cotnar în sus era ţara pustie (...) viteli era scumpă, mierea era scumpă, găineli mai nu era în ţară (...) Bani ieşisă mulţi din ţară, dar bucate nu era”[21].

Istoricul A.D. Xenopol afirma că „mulţi din locuitorii ţărei se duceau de bună voia lor robi la Tătari, pentru a scăpa de foamete”[22], precizând că e posibil ca şi cronicarii să fi exagerat în descrierea evenimentelor: „ce sunt, alături cu atari nenorociri reale, cele mai cumplite închipuiri ale poeţilor!”[23]. Totodată, autorul primei sinteze a istoriei românilor accentuează faptul că „în loc de a uşura mizeria obştească, Cantacuzino speculează asupra nevoilor poporului, căutând în atare mod să facă avere”[24].

Până şi principele Transilvaniei, Mihai Apaffy, era în cunoştinţă de cauză despre situaţia precară din Moldova. Conform informaţiilor furnizate de marele căpitan al secuilor, Dáczo János, care era omul său de încredere trimis la Iaşi, trupele de tătari se retrăseseră, însă ţara era bântuită de o mare foamete.[25]

În concluzie, cea din urmă domnie a lui Dumitraşcu Cantacuzino provocase revolta populaţiei nemulţumite de politica fiscală a acestuia, dar şi de originea sa elenă: „Cu prilejul mazilirei lui Dumitraşcu Cantacuzino, se face în Iaşi o mare răscoală contra Grecilor care se înmulţise fără încetare în timpurile de tulburare şi sub domnia mai multor Greci ce trecuse pe tronul Moldovei”[26]. Cu toate că Poarta îl găsise vinovat de administrarea ineficientă a ţării şi îl mazilise ca urmare a unui vicleşug pus la cale de boierii moldoveni, care la Obluciţa, în faţa lui Suleyman-paşa, l-au înaintat la tronul Moldovei pe clucerul Constantin Cantemir, această ultimă domnie a lui Dumitraşcu poate fi considerată drept o primă tentativă de introducere a regimului fanariot în Ţările Române, datorită sistemului de venalităţi fiscale la care fusese supusă Ţara Moldovei.

Prin domnia lui Constantin Cantemir, se instaurează o nouă dinastie de voievozi a Moldovei – cea a Cantemireştilor. C. C. Giurescu considera că domnul „Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, în judeţul Fălciului”[27], iar Ştefan S. Gorovei este de părere că bătrânul Cantemir provenea dintr-o familie de boiernaşi din Ţara de Jos, un strămoş al căreia, Pătru Silişteanu, este menţionat încă în documentele de pe timpul lui Ştefan cel Mare[28].

Viaţa tumultoasă a lui Constantin Cantemir s-a răsfrânt şi asupra domniei sale. Indubitabil, dexteritatea militară de care a dat dovadă, ca urmare a experienţei sale în numeroase bătălii, se va observa şi în ultimii ani de viaţă. Dânsul a participat în luptele polonezilor cu cazacii lui Bogdan Hmelniţki (1648-1655), cu moscoviţii (1654-1667), cu tătarii (1648-1652), cu suedezii (1655-1660), cu Brandenburgul, cu principele Gheorghe Rakoczi al II-lea (1657)[29].

După ce fusese „cel mai mare meterez al Moldovei împotriva sciţilor (adică a tătarilor – n.n.) din Bugeac”[30], după cum îl caracterizează feciorul său, marele cărturar, Dimitrie Cantemir, demonstrându-şi iscusinţa în a negocia cu tătarii bugeceni problemele de hotar[31], funcţiile pe care le-a deţinut atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, precum şi dibăcia de care a dat dovadă în lupte, l-au propulsat la tronul domnesc de la Iaşi. În acest sens, P.P. Panaitescu caracteriza domnia lui Constantin Cantemir ca fiind una „autoritară şi cu autoritate morală a unui om puternic, bun oştean, temut de toţi, abil cârmuitor şi mai ales stăpânitor absolut”[32].

Ion Neculce considera că, în ciuda existenţei unei grupări ostile domnului, acesta „cu boiarii trăiia bine până la o vreme, pentru că era om de ţară şi-i ştiia pe toţi, tot anume, pre carili cum era”[33].

Potrivit promisiunilor făcute lui Şerban Cantacuzino, care avea înţelegeri cu austriecii şi polonezii, noul domn al Moldovei trebuia să colaboreze cu Ioan Sobiescki în vederea organizării unei campanii anti-otomane. În acest sens, Constantin Cantemir întreprinde o tentativă de îmbunătăţire a relaţiilor cu Miron Costin, care se afla în Regatul Polon. Cronicarul este numit staroste de Putna milcoveană, iar fiica domnului, domniţa Safta, se căsătoreşte cu Pătraşcu cămăraşul, fiul lui Miron Costin. Velicico Costin, fratele lui Miron, este făcut hatman. La revenirea în ţară, în 1685, Miron Costin şi-a recăpătat domeniul boieresc, cuprinzând 89 de sate şi părţi de sate, localizate în 11 ţinuturi.[34]

O relevantă dispută diplomatică a avut loc între domnul Moldovei şi cel al Ţării Româneşti, din cauza faptului că Şerban Cantacuzino urmărea cu înverşunare să se răzbune pe fraţii Iordache şi Manolache Ruset. Iniţial, pentru a-i face pe plac domnului muntean, Constantin Cantemir l-a închis pe Iordache Ruset şi i-a „celtuit capul” (i l-a strâns cu un cerc de fier – n.n.). Preîntâmpinat de către hatmanul Costin că v-a fi chemat înaintea Divanului Domnesc, Iordache fuge în Transilvania şi apoi la Constantinopol.[35] În cele din urmă, Constantin-Vodă a rezistat ingerinţelor domnului muntean în treburile interne ale Moldovei, graţiindu-i pe fraţii Ruset şi chiar oferindu-le, în 1686, funcţiile de prim-mare-vistier şi de al doilea staroste de Putna.[36] Conflictul dintre Şerban Cantacuzino şi Constantin Cantemir s-a aplanat de la sine ca urmare a decesului domnului muntean în toamna anului 1688.

Totodată, anumite consideraţii conjuncturale şi de oportunitate politică l-au determinat pe domnul Moldovei să întreţină nu doar legături diplomatice cu principele transilvănean, Apaffy, ci şi cu principalul pretendent, susţinut de turci, la tronul Transilvaniei, nobilul ungur, Emeric (Imre) Thököly.[37] Din descrierea misionarului catolic, Antonio Giorgini, rezultă că exista o intensă corespondenţă între domnul moldovean şi sus-numitul pretendent.[38]

Ioan Sobieski, interesat de menţinerea relaţiilor sale cu Mihail Apaffy, într-o scrisoare confidenţială din 3 aprilie 1686, îşi exprimă speranţa schimbării situaţiei din Transilvania ameninţată de trupele austriece, anunţând că la Câmpulung Moldovenesc locuitorii Moldovei s-ar fi supus de bună voie Poloniei.[39] În atare situaţie, la curtea principelui transilvănean soseşte solia domnului Cantemir, iar anterior venise şi solia din partea domnului Ţării Româneşti. În cadrul întrevederilor s-a hotărât încheierea unei alianţe între Ţările Române, sub protecţie habsburgică.[40]

Opţiunea lui Cantemir de a menţine status-quo-ul, adică de a nu renunţa definitiv la suzeranitatea otomană de dragul unei protectorat habsburgic sau a unei ocupaţii poloneze, s-a manifestat de-a lungul domniei sale, în special prin contracararea atacurilor polono-căzăceşti, precum şi a detaşamentelor de tâlhari care năvăleau în Ţara Moldovei. Despre acest fapt menţiona domnitorul în corespondenţa adresată principelui Transilvaniei în perioada 1685 – 1688[41]. De altfel, un document relevant schimbului de informaţii dintre conducătorii celor două ţări româneşti este scrisoarea lui Constantin Cantemir către Mihai Apaffy din 31 august 1688:

„Preavestite şi preaînalte principe,

domn, frate, prieten şi vecin nouă binevoitor.

Primesc cu dragoste cercetarea prin scrisoarea adusă de omul Măriei Tale, că nu s-a sfiit Măria Ta a ne căuta, frăţeşte ne dăm silinţa şi noi cu bunăvoinţa de vecin asemănător a fi binevoitori Măriei Tale. În ce priveşte dorinţa omului Măriei Tale am fi putut aproba mersul lui până unde ar fi vrut, dar examinând lucrul nu l-am încuviinţat: dar după cum cere bunăvoinţa de vecin, potrivit dorinţei Măriei Tale nu mă sfiesc cu acest prilej a vă informa prin scrisul nostru despre veştile de aici, care dorim să-l găsească pe Măria Ta în bună sănătate.

Putem să scriem Măriei Tale în ceas norocos, că polonezii se află în tabără sub cetatea Cameniţei, într-un oraş numit Zarocze. Se află acolo şi înălţimea sa sultanul Noradin, au fost şi ciocniri, împingându-i pe polonezi i-au mânat până în tabăra lor, acum tătarii nu mai lasă pe nimeni să iasă din tabără. S-a dus şi înălţimea sa paşa Saraschierul, grăbindu-se cu trupele, cu tot felul de lucruri de trebuinţă, mergând cu provizii îndestulătoare; în continuare care va fi sfârşitul lucrului aceasta numai sfântul Dumnezeu poate şti. Dinspre muscali şi cazaci niciun folos, deoarece nici nu se înţeleg, nici nu-şi fac tabără. În sfârşit, rugăm şi noi frăţeşte pe Măria Ta, să nu ne luaţi în nume de rău dacă se vor înnoi oarecare veşti şi să ne daţi de ştire despre ele. Destăinuirea Măriei Voastre la aceasta o primim cu mare plăcere. După care vă dorim să rămâneţi în chip fericit.

În oraşul nostru Iaşi, în ultima zi a lui august, în anul 1688.

Fraţi, prieteni şi vecini binevoitori

ai ilustrităţii domniei voastre,

Constantin Voievod,

domn al Ţării Moldovei”[42]

Odată cu încheierea Tratatului de la Dumbrăveni din 9 mai 1688, Transilvania renunţă la suzeranitatea otomană şi acceptă protecţia trupelor austriece ale generalului Caraffa. Ca urmare a acestei modificări a statutului internaţional al Transilvaniei, la 2 aprilie 1689, Mihail Teleki porunceşte bistriţenilor să închidă drumurile spre Moldova din porunca generalului imperial Veterani[43].

În timp ce Transilvania a ajuns sub stăpânire austriacă, Moldova, datorită diplomaţiei şi abilităţii domnului Constantin Cantemir a reuşit să reziste încercărilor de ocupaţie din partea polonezilor, păstrând supunerea faţă de Poartă, cu toate că în 1690, constrâns de circumstanţe, domnul Moldovei a încheiat Tratatul de la Sibiu cu împăratul habsburgic, Leopold I. Clauzele acestui document prevedeau garantarea domniei ereditare familiei Cantemir, neimpunerea religiei catolice, ajutor reciproc în caz de invazie polonă. În schimb, Moldova era obligată să le plătească imperialilor un tribut de 50 000 de galbeni. Articolul al doilea prevedea: „Domnul va fi întărit pe viaţă, iar fiului său mai mare i se va conferi titlul de conte”[44].

Xenopol considera, însă, că tratatul nu fusese altceva decât o farsă: „Din chiar reproducerea conţinutului acestui pretins tratat se vede că întreaga ştire a relaţiilor lui Cantemir cu Nemţii era o iscoadă. (...) Era oare cu putinţă ca împăratul Germaniei (adică al Imperiului Habsburgic – n.n.) să dee în mâna lui Cantemir un asemenea act, cu tot jurământul de a ţinea secretul, când prin destăinuirea lui s-ar fi rupt de îndată legătura cu Polonii cea atât de trebuincioasă, pentru a scoate la un capăt fericit greul răsboiu cel purta cu Turcii, mai ales când şi Francezii îl atacau pe de altă parte”[45]. Nu vom stărui asupra nedumeririi marelui istoric român, însă vom sublinia faptul că acesta se îndoia, în mod justificat, de înmânarea copiei Tratatului domnului moldovean şi în mod nejustificat, de existenţa, propriu-zisă, a documentului.

Ca urmare a semnării Tratatului secret din 5/15 februarie 1690 de către reprezentantul împăratului, Donat Heissler, şi trimişii domnului Moldovei, Ioan Buhuş şi Petru Iuraşcu, putem afirma că domnitorul Constantin Cantemir ducea o politică de prudenţă în raport cu puterile vecine, asigurându-şi în mare măsură stabilitate în ţară şi securitate pentru domnie. Prin semnarea acestui document, domnul Moldovei urmărea evitarea ocupării ţării sale de către eventualii învingători ai Porţii şi, totodată, evitarea represaliilor otomanilor în cazul unui insucces major al Ligii Sfinte. Însă circumstanţele politico-militare create, ca urmare a victoriei forţelor otomano-muntene de la Zărneşti (11/21 august 1690) împotriva celor imperialo-transilvănene, care au dus la refacerea pentru scurt timp a principatului Transilvaniei sub Imre Thököly, au făcut ca Tratatul moldo-habsburgic din 1690 să nu aibă efecte juridice, întrucât domnul moldovean se acceptase să se supună împăratului Leopold I numai după ce trupele imperiale ar fi ajuns la Brăila şi Siret.[46]

Această politică duplicitară a domnului moldovean se încadrează perfect în mozaicul relaţiilor internaţionale de la sfârşitul sec. XVII, întrucât, pe de o parte, asentimentul faţă de puterile creştine, învingătoare la Viena, era la fel de evident ca şi aversiunea faţă de acea suzeranitate apăsătoare şi adesea chiar ruinătoare, iar pe de altă parte, pericolul ca Moldova să fie încorporată de către Imperiul Habsburgic sau Regatul Poloniei, în detrimentul statutului încă respectat al ţării, ca urmare a faptului că otomanii nu şi-au impus religia, limba, legile şi obiceiurile în Ţara Moldovei[47], făceau ca domnii să-şi demonstreze permanent abilităţile diplomatice în tratativele cu puterile vecine.

În anul 1691 a urmat o nouă campanie a oastei polone asupra Moldovei, care şi-a stabilit la Suceava, Neamţ şi Soroca garnizoane.[48]

În scrisoarea lui Constantin Cantemir către Ioan Sobiescki din 2 octombrie 1691, emisă în Ţuţora, domnul moldovean respinge cererea regelui polonez de a trece sub protecţia sa şi îi cere să-ţi retragă armatele din Moldova: „Am primit scrisoarea măriei voastre regeşti, în care măria voastră mă sfătuieşte să mă întorc cu totul şi să mă supun protecţiei măriei voastre. Aceasta în niciun chip n-o pot face, pentru că eu, din mila Domnului, am stăpânii mei osebiţi, sub a căror putere şi protecţie fiind, pot să mă apere şi pe mine şi această ţară. Am ştire şi despre aceasta că măria ta te gândeşti să pui garnizoane în Iaşi şi în Roman. Deci nici aceasta nu poţi face măria voastră, căci dumnealor sultanii se află cu mari hoarde la trecătoare şi cu care măria voastră vei ajunge repede să te vezi. Ceea ce măria voastră îmi face cunoscut în scrisoarea măriei voastre, că ai să-ţi uneşti oştirile cu oştirea domnealui generalului Veterani, ştim bine atât unde se află dumnealui generalul Veterani, cât şi că deocamdată nu va veni aici. Aş dori deci prieteneşti măriei voastre, ca măria voastră să-ţi nu-ţi pierzi degeaba aceste oşti, ci mai bine să te întorci cu ele înapoi. În care privinţă fac atent creştineşte pe măria voastră, şi nu te aştepta măria voastră ca aici să nu fie oşti tătăreşti. Mai amintesc măriei voastre că nu vei face cu aceste hoarde nimic altceva, decât că vei da în robie pe sărmanii din această ţară, pentru care ar trebui avut un respect creştinesc”[49].

Într-o altă scrisoare, datând tot din 2 octombrie 1691, Constantin Cantemir se adresează mai puţin intransigent şi pe un ton mai muabil decât în depeşa sus-menţionată, enumerând motivele pentru care i-a refuzat protecţia regelui polonez şi asigurându-l că şi el doreşte independenţa deplină a Ţării Moldovei: „Strădania măriei voastre în legătură cu eliberarea acestei ţări vrednice de plâns de sub greul jug este cunoscută nouă tuturora, şi după cum măria voastră ai avut totdeauna privirea părintească şi îndurătoare asupra tuturor acelora ce apelează la protecţia măriei voastre, domnul meu milostiv. Şi aşa este, căci cine ar fi acela care nu şi-ar dori libertatea? Totuşi spuneam înaltei înţelepciuni şi stăpâneştii atenţii a măriei voastre, domnul meu milostiv, dificultatea noastră, că, afară de fiul, pe care-l am la Stambul (Istanbul – n.n.), mi s-au luat prin firman doi fii şi întreaga casă, precum şi casele tuturor boierilor care se află mai jos de Fălciu. În al doilea rând, toţi sărmanii cetăţeni (în sensul de locuitori ai „cetăţii”, adică ai ţării – n.n.) ar trebui să cadă în robie. (...) Ar trebui să dau în robie atât pe copiii mei, cât şi întreaga ţară. (...) Căci deşi milostivirea sa hanul nu este aici, dar oastea lui e toată, cu calgai sultan, care, fiindcă n-are nicio tulburare din partea Moscovei, merge aici cu oastea împotriva măriei voastre, cu alţi sultani, ceea ce înştiinţăm măriei voastre, după conştiinţa noastră. Cad deci în faţa preastrălucitei maiestăţi a măriei voastre regeşti, cerşind creştineasca milă şi îndurare a măriei voastre asupra acestei ţărişoare pe moarte. Măria voastră, ca un domn înţelept, poate găsi mijloace înţelepte pentru recuperarea noastră, iar nu acest mijloc care arată acestei ţărişoare pe faţă prăpădul şi ruina. Nu dori, măria voastră, să pierzi această ţărişoară, căci dacă măria voastră vei ţine mai departe aici oştile sau vei lăsa garnizoane, de bună seamă că va pieri, pentru că săbiile stăpânilor noştri atârnă asupra ei”[50].

Din aceste două scrisori, aparent diametral opuse din cauza tonalităţii întrebuinţate, reiese că domul moldovean încerca să cocheteze cu veleităţile regelui polonez, dovedind clarviziune, dar şi o necontentenită smerenie în raport cu vecinul său mult mai puternic. Prin această corespondenţă, Constantin Cantemir încerca să evite crearea unui „teatru de război” interminabil pe teritoriul Ţării Moldovei, încercând să-l ademenească pe Ioan Sobiescki, propunându-i amânarea planurilor sale anti-otomane pentru vremuri mai favorabile şi făcând aluzie la faptul că Moldova ar urma şi i s-ar cuvine să se afle sub protectorat polonez. Într-un fel, pentru a compensa amânarea, pe o perioadă nedeterminată, de altfel, a trecerii sub protectoratul polonez, domnitorul îi furnizează informaţii lui Ioan al III-lea cu privire la planurile otomanilor de a invada Regatul Poloniei.

Cât priveşte moldovenii polonofili, Constantin Cantemir, cu toate că se afişa ca un bun creştin în raport cu regele polonez, împăciuitor şi gânditor la situaţia supuşilor săi, era cât se poate de necruţător cu moldovenii care-şi trădau ţara. Executa fără milă pe cei prinşi în podgheazurile polone; până şi pe mitropolitul Dosoftei, deşi fusese luat de Sobiescki de la Iaşi în 1686, „se mâniese pe-acel mitropolit şi-i făcusă afurisănie de la patrierhii”[51]. Cu şi mai mare severitate erau trataţi moldovenii din detaşamentele polone, domnitorul poruncind ca aceştia „tăiaţi în patru, să fie spânzuraţi pe la răspântii”[52].

Pe plan internaţional, spre sfârşitul deceniului opt şi începutul celui de-al nouălea al sec. XVII, putem consemna înaintarea eşalonată a habsburgilor în Ungaria şi Transilvania, pe când polonezii încercaseră zadarnic să atace decisiv Poarta otomană între anii 1684-1691. Obiectivul maximal al leşilor era să-l aducă pe Iacob Sobiescki, fiul cel mare al regelui, pe tronul Moldovei şi chiar al Ţării Româneşti; plan sprijinit de regele Franţei, Ludovic al XIV-lea.[53]

Referitor la situaţia de la hotarul de est, în ianuarie 1692, sultanul Ahmed al II-lea, la presupusa solicitare a unor boieri moldoveni, îl anunţă pe domnul Constantin Cantemir că a fost trimisă scrisoare hanului Crimeii în problema încălcării hotarelor de către cazaci şi îi cere să colaboreze cu hanul pentru a-i sili pe aceştia să respecte firmanul de întărire a autorităţii domneşti asupra întregii ţări: „Boierii Moldovei făcând arzuhal la înalta mea Poartă, au înştiinţat că: de câţiva ani, cazacul care este hatman al Ucrainei trecând fluviul Nistru în această parte şi intrând în teritoriul Ţării Moldovei, s-a stabilit şi a pus cu sila stăpânire pe satele şi morile şi ogoarele şi moşiile şi vetrele lor, care sânt proprietăţile acestora rămase de la moşii şi strămoşii lor, şi a strâns lângă el supuşi ai Moldovei, zicând că aceştia ar fi cazaci. Deoarece a săvârşit aceste fărădelegi, mai înainte de aceasta, în timpul răposatului şi iertatului meu frate, sultanul Suleyman han – să-i fie ţărâna parfumată! – fusese emisă porunca ilustră şi fusese desemnat un mubaşir, pentru ca pomenitul hatman să treacă în partea cealaltă a fluviului Nistru şi să se stabilească într-un loc din afara pământurilor Moldovei...”[54].

În martie 1692 sultanul Ahmed al II-lea emite o altă poruncă către mârzalele tătarilor din Bugeac de a se pune, cu oştile lor, la dispoziţia kalgaiului Kîrîm Ghiray care, împreună cu beilerbeiul Adanei, Mehmed paşa, are misiunea să apere Moldova împotriva unui eventual atac polonez: „Deoarece, în prezent, necredinciosul polonez cel blestemat are intenţii rele faţă de Ţara Moldovei, pentru înlăturarea stricăciunilor acestira a fost numit comandant cele ce este nobil printre emirii emirilor, beilerbeiul de Adana, Mehmed – să-i dăinuie norocul! Pentru paza şi apărarea acelei ţări, alături de sus-numitul beilerbei, a fost desemnat, împreună cu oastea tătară care vânează duşmanul, şi cel ce este moştenitorul măreţilor sultani, Kîrîm Ghiray sultan”[55].

Încercând o recapitulare a celor mai importante realizări ale lui Constantin Cantemir pe plan extern, nu putem neglija meritul său de a menţine statutul internaţional al Ţării Moldovei, în pofida provocărilor şi a tentativelor de supunere deplină a ţării de către marile puteri. În relaţia cu habsburgii s-a arătat destul de prudent, iar prevederile Tratatului secret semnat la Sibiu de către reprezentanţii acestuia, demonstrează abilitatea domnitorului moldovean în a se asigura în reciprocitatea onorării promisiunilor făcute. În raport cu polonezii, Cantemir fusese uneori tranşant, alteori evaziv, aplicând cu măiestrie tactica victimizării, insistând asupra „nimicniciei ţărişoarei” sale şi a faptului că avea un fecior lăsat ostatic la Constantinopol. În scrisorile adresate regelui Ioan Sobiescki, domnul Moldovei îmbinase profesiunile de credinţă faţă de Coroană cu pragmatismul afişat în calitatea sa de supus al Porţii, fără a părea insidios.

Finalmente, domnul Constantin Cantemir nu ar fi reuşit să se menţină la tron, în acele condiţii vitrege, timp de aproape un deceniu, dacă nu ar fi obţinut şi menţinut încrederea sultanilor şi a suitei lor.

La 26 mai / 4 iunie 1693, Ahmed al II-lea aduce la cunoştinţa boierilor Moldovei că domnia ţării a fost încredinţată lui Constantin Duca, căruia trebuie să i se supună cu toţii.[56] Aşadar, în scaunul Moldovei este numit fiul fostului domnitor Gheorghe Duca, care avea doar 16-17 ani. Ascensiunea noului domn s-a putut realiza datorită sprijinului politic şi financiar pe care i l-a acordat Constantin Brâncoveanu.[57] Pentru a apropia şi mai mult Moldova de politica sa, domnul muntean a pus la cale logodna şi ulterior nunta dintre tânărul domn şi fiica sa, Maria: „Triimis-au Brâncovanul pe Mihai spătar şi cu alţi boieri ce să tâmplas-acolo pribegi, de s-au dus la Poartă, di-au aşedzat logodna cu fiica Brâncovanului, anume Maria, cu Constantin, ficiorul Ducăi-vodă”[58].

Conform unor surse, înainte de a veni în ţară, Duca ar fi primit de la Constantinopol instrucţiuni de a face tot posibilul de a media pacea dintre Regatul Poloniei şi Imperiul Otoman. Dar având în vedere că nici măcar diplomaţia franceză nu înregistra succese în tentativa de a satisface pretenţiile anexioniste ale polonezilor, fără a periclita poziţiile otomane în sud-estul Europei, cu atât mai mult se dovedise că încercările de împăciuire ale tânărului domnitor vor suferi eşec.

Cu toate acestea, Constantin-vodă întreprinse măsuri de a păstra corespondenţa cu regele polonez, fapt dovedit prin scrisoarea acestuia din 26 aprilie 1694, emisă la Iaşi, prin care domnul moldovean îl roagă pe Sobiescki să oprească incursiunile de pradă ale armatelor sale: „(...)îmi revine să mă plâng înaintea preastrălucitei maiestăţi a măriei voastre regeşti, domnului meu milostiv, că detaşamentele de recunoaştere din ţările măriei voastre [au ajuns] deja în chip duşmănos până la Iaşi. (...) Din ce pricină au năvălit asupra mea, nu ştiu”[59].

Începutul sfârşitului primei domnii a lui Constantin Duca se va produce odată cu firmanul sultanului Mustafa al II-lea din 15/24 aprilie 1694, prin care domnul Moldovei era însărcinat cu paza transportului soldelor pentru trupele otomane din Cameniţa: „Datorită faptului că duşmanii religiei care s-au adunat în noua cetate – pe care necredincioşii răufăcători au ridicat-o în apropierea cetăţii Cameniţa – împresoară zi de zi cetatea [Cameniţa], de peste trei ani populaţia islamică [de aici],nu are posibilitatea să ia din afară lemne pentru foc. (...) În afara nevoilor lor de acest fel, zahereaua ca li se dădea în mod obişnuit din partea miriei, lună de lună, deşi trebuia să fie de patruzeci şi două de mii cinci sute chile de Istanbul (ceea ce constituia 20 de ocale sau cca 25,6 kg – n.n.), de patru ori s-au dat, cu măreţul firman, douăzeci şi cinci mii de chile. Dar, nici aceasta nu a ajuns la destinaţie în întregime. (...) Oştenii de la hotar fiind într-o asemenea lipsă şi strâmtorare, din partea miriei fusese repartizată, pentru banii de solde, o parte din giziaua Moldovei; dar, până în acest moment nu a sosit niciun ban al acestora şi strângerea ei este, de asemenea, o treabă grea. Deşi oştenii menţionaţi se găsesc de atâţia ani în nevoi şi în stare deplorabilă, totuşi, voievodul Moldovei a făcut arz şi înştiinţare neadevărată la Înaltul Sfat, spunând că zahereaua şi soldele oştenilor de la Cameniţa, pe anul vechi şi pe cel nou, au fost achitate în întregime. (...) În cazul în care vă daţi cuvântul şi vă luaţi angajamentul de a plăti grabnic [această sumă], atunci situaţia voastră va fi considerată potrivită pentru îndreptarea ţării”[60].

După cum descrie cronicarul Neculce, „când fu al treile an al domniei lui, vinit-au Daltaban sarascher-paşe de la Obluşiţă cu oaste la Ţuţora. Ş-au pornit zaharaoa din ţară şi o dede pe mâna Ducăi-vodă să-o poarte de grijă, să-i triimiţă la Cameniţă, cu oastea lui şi cu un soltan de tătari, precum purta mai înainte de grijă şi Cantemir-vodă. Deci Duca-vodă alesă oaste şi triimisă cu zaharaoa, iar Daltaban să-ntoarsă iar la Obluşiţă înapoi. Şi cât zăbăvi la Ţuţora, păn-a să porni zaharaoa, cinci, şesă dzile, i-au şi luat joimirii un haznătar limbă de la Chipereşti mărgând la leşi. Şi-l dusăr-în Ţara Leşască. Deci hatmanii leşeşti şi repedzir-un rămentar cu câtăva samă de oaste şi loviră zaharaoa lângă Nistru şi o spărsără şi o jăcuiră. Dece Constantin-vodă şi cădzu în presus mare despre Daltaban sarascherul, şi să mâniè foarte tare pe Constantin-vodă. Şi scrisă la Poartă rău de Constantin Duca-vodă, că nu este om harnic la domnie, nice este cu dreptate Porţâi, că den chivernisala lui cea proastă au luat leşii zaharaoa”[61].

Aşadar, imaginea lui Constantin Duca a fost serios şifonată şi turcii nu au ezitat să trimită la Iaşi un capugiu să ia banii birului şi în acelaşi timp să verifice activitatea domnului şi să-l mazilească dacă va fi recunoscut „viclean”.[62] Picătura care umpluse paharul răbdării Porţii fusese eroarea comisă de tânărul domn moldovean de a-l ucide pe trimisul turc şi pe cel care-l găzduia: „Capegi-başe, care mărsesă în Ieşi pentru banii birului şi pentru alte pricini, care m-au sus s-au pomenit, şădè în gazdă în casăli ciobanului Constantin postelnicul. Ş-au zăbăvit mult în Ieşi. Să miera cum a faci, că banii birului nu-i da Constantin-vodă, şi adevărul nu ştiè pentr-aceli pricini de pâră ce-l pârâsă de la Cameniţă şi Daltaban sarascherul (...) Ce şi chemă pe cumnatu-său, Costân hatmanul, şi feceră sfat numai amândoi şi alesără sfatul rău şi fără socoteală. Că triimisă la Moisăiu sărdarul, la cetate la Neamţu, de-au vinit cu vro trei, patru sute de joimiri într-o noapte, şi-n faptul dzuei au lovit pe capegi-başi, de i-au tăiat capul, ş-au prădat chervăsăria turcească”[63].

În încercarea de a-şi răscumpăra greşeala şi de a recâştiga bunăvoinţa sultanului, Constantin Duca ordonă ostaşilor să atace garnizoanele poloneze de la cetatea Neamţ, împiedicând astfel aprovizionarea trupelor polone. Despre aceasta ne mărturiseşte şi Daniil Rupicki, în scrisoarea sa adresată lui Stanislav Iablonowski, castelanul Cracoviei, din 18 noiembrie 1695: „Milostivirea sa domnul (Constantin Duca – n.n.) nu vrea în niciun chip să îngăduie să se transporte grâne la noi. Am trimis vreo cincisprezece care. Ne-a îngăduit să cumpărăm. Când s-au întors, le-au reţinut pe toate la Piatra. Destul de neprietenoşi şi nu se recunosc a fi doritori de graţia binefăcătorului meu (Ioan Sobiescki – n.n.). Precis, trebuie să-i înspăimântăm, căci şi Iaşii îi înconjură cu îngrădituri. (...) Strângând oameni la grămadă, s-au sfătuit între ei ca, în absenţa binefăcătorului meu, sultanul să stea cu tabără pe Moldova, între Câmpulung şi Neamţ, li voiesc să ia Câmpulungul, Neamţul şi Hangul”[64].

Toate încercările lui Constantin Duca de a-şi salva tronul s-au dovedit a fi tardive şi zadarnice, astfel încât la 28 noiembrie / 7 decembrie este emis firmanul sultanului Mustafa al II-lea, prin care domnul Moldovei este mazilit şi i se porunceşte să meargă cu întreaga familie la Istanbul, pentru a locui în casa tatălui său.[65]

Despre prima domnie a lui Constantin Duca nu putem consemna decât tentativele sale himere şi timorate de a se afirma pe plan regional, fapt irealizabil atât datorită influenţei şi prezenţei ubicue a socrului său, domnul muntean, Constantin Brâncoveanu, cât şi a inexperienţei sale în purta tratative şi a stabili un curs viabil politicii externe a Ţării Moldovei.

Antioh Cantemir fusese numit domn al Ţării Moldovei prin firmanul sultanului din 8/17 decembrie 1695: „fiind trimisă ilustra mea poruncă, fusese dat avertismentul meu împărătesc că, până la sosirea – cu voia preaînaltului Allah – la reşedinţă a celui care acum este voievodul Moldovei – pildă emirilor din naţia lui Iisus – voievodul Antioh, fiul lui Cantemir, este necesar şi important să se arate grija şi sârguinţa în treburile privind stăpânirea şi cârmuirea ţării Moldovei, precum şi în cele referitoare la protecţia şi ocrotirea şi liniştea populaţiei ei”[66].

Aşadar, la tronul Moldovei urcase feciorul mai mare al lui Constantin Cantemir, pe care cronicarul Neculce îl descrie ca „om tânăr, ca de 20 de ani, om mare, cinteş, chipeş, la minte aşedzat, giudecător drept. Nu era prè cărturar, numai nu era prostu. Menciuneli, tălpizicurile nu le iubiè, la averi nu era lacom, obiceie noo nu priimiè să le facă prè peste samă, vânător şi slujitor bun, după hirea tătâne-său”[67].

Pe plan extern, noul domn a încercat să stabilească relaţii de bună vecinătate şi înţelegere. Întâi de toate, îl trimite în solie pe Lupu Bogdan hatmanul la experimentatul domn muntean cu scopul de a cere în căsătorie pe una dintr fiicele sale. Aparent binevoitor, Constantin Brâncoveanu primeşte propunerea lui Antioh Cantemir cu condiţia să fie omorât Iordache Ruset vistiernicul. În realitate, această condiţie nu fusese decât un pretext, deoarece Brâncoveanu nu dorea să se înrudească cu Cantemireştii, pe care îi considera că sunt „de neam prost”[68].

Aceasta fiind situaţia în raport cu Ţara Românească, Antioh Cantemir a înţeles că trebuie să menţină încrederea Porţii şi să îndeplinească toate poruncile sultanului, pentru a-şi păstra scaunul domnesc. Cea mai grea însărcinare o constituia motivul mazilirii predecesorului său şi, anume, aprovizionarea trupelor otomane din cetatea Cameniţa. Domnul moldovean îi încredinţare lui acelaşi Lupu Bogdan hatmanul (1696), apoi lui Moise serdarul (1697) aceasta misiune dificilă, pentru ca, într-un final, el însuşi să ducă la bun sfârşit operaţiunea: „şi cum au trecut Nistrul, cum au răpedzit înapoi la Poartă de-au făcut veste de-au băgat zaharao în Cameniţă. Şi-ş făcu Ant(i)ohie-vodă de la Poartă mare cinste şi laudă pentru-aceasta”[69].

Indubitabil, politica externă a domnului moldovean era în directă dependenţă de derularea războiului antiotoman al Ligii Sfinte. Întrucât austriecii întâmpinau dificultăţi în Transilvania, aceştia nu au mai intervenit din 1687 în spaţiul extracarpatic. Singurul stat membru al Ligii, care se implica în Moldova, rămânea Regatul Poloniei. După mai multe campanii nereuşite, polonezii trimiteau periodic doar detaşamente („podghiazuri”) pentru acapararea proviziilor din sudul ţării. În acest sens, Antioh Cantemir s-a văzut nevoit să se adreseze noului rege, ducele Saxoniei, August al II-lea, cu rugămintea ca acesta din urmă să înceteze incursiunile în Moldova, întrucât „stricau” ţara. În schimb, domnul se angaja „şi când s-a tâmpla să margă cembururi (pâlcuri de ostaşi – n.n.) tătăreşti în sus, om faci şi noi ştire leşilor să se ferească”[70].

Relaţiile cu noul rege al Poloniei plecau de la premisa că Moldova urma să treacă sub suzeranitate polonă cu condiţia ca Bugeacul să fie realipit la principat. Acest deziderat era cât se poate de iluzoriu, din moment ce August al II-lea nu dispunea de susţinerea permanentă a cazacilor, iar tătarii deţineau controlul asupra stepelor din sudul Ţării Moldovei. Cu toate acestea, solia trimisă de Antioh Cantemir în Polonia fusese primită corespunzător uzanţelor timpurilor, August al II-lea asigurându-i pe trimişii lui Cantemir, Eni pârcălab şi Mihuleţ, că în caz de victorie, Moldova urma să facă parte din Rzeczpospolita şi să obţină aceleaşi drepturi ca şi Ducatul Lituanian.[71]

Pentru a nu depinde doar de promisiunea polonezilor, Antioh Cantemir trimite solie şi în Rusia. În luna mai a anului 1698, la hatmanul ucrainean Mazepa soseşte trimisul domnului, Sava Constantinov, cu rugămintea ca ţarul, atacând Bugeacul, să-l apere pe domnul moldovean de năvălirea oştirilor poloneze.[72]

La acel moment, însă, nici polonezii şi nici ruşii nu intenţionau să întreprindă careva operaţiuni militare la gurile Dunării, deoarece se purtau tratative cu otomanii, la 16/26 ianuarie 1699 fiind semnată Pacea de la Karlowitz. Conform păcii încheiate, între Polonia şi Poarta Otomană, s-a ajuns la cedări teritoriale reciproce. Astfel, turcii cedau polonezilor Podolia şi cetatea Cameniţa, în schimb Polonia se retrăgea definitiv din cetăţile şi mănăstirile din nordul Moldovei. De asemenea, „tătarii din Bugeac, care în timpul războiului au părăsit locurile lor permanente de trai şi s-au mutat pe teritoriile Moldovei, să părăsească aceste locuri, pe viitor să trăiască în pace şi să nu facă niciun rău ţării”[73].

Cât priveşte Casa de Austria, aceasta obţinuse de la otomani recunoaşterea sui generis a principiului uti posidendi, conform cărora teritoriile ocupate de către habsburgici rămâneau în posesia acestora.

Finalmente, putem concluziona că, în demersul nostru modest de a contura un tablou al activităţii diplomaţiei moldovene din anii 1683-1699, ne-am condus de viziunea elitistă a istoriei şi, anume, că domnii Ţării Moldovei erau promotorii vectorului politicii externe de la sf. sec. XVII; de atitudinea şi abilităţile acestora depindea, adeseori, rezultatul negocierilor şi viabilitatea bunelor relaţii cu ţările vecine.

Indubitabil, Ţara Moldovei s-a aflat, şi în această perioadă, în vremuri de restrişte, în care hoardele tătare năvăleau în mod constant, iar trupele polono-căzăceşti şi otomane de multe ori îşi stabiliseră „reşedinţa” pe teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru.

La asediul Vienei din 1683 fusese tăiat „nodul gordian” al apariţiei pe scena balcanică a unui nou actor – Casa de Austria. Iar Pacea de la Karlowitz (1699) nu fusese decât un răgaz indispensabil pentru otomani, pentru a reuşi să se menţină influenţi în sud-estul Europei, în timp ce pentru polonezi, acel Tratat a însemnat începutul sfârşitului ca putere regională.

În atare condiţii, Ţara Moldovei continua să fie o piesă importantă în jocul marilor puteri, dar numai un pion pe tabla de şah a relaţiilor internaţionale. Agonia otomană avea să se răsfrângă asupra celor două Principate Române prin introducerea sistemului turco-fanariot şi, ulterior, prin pierderea definitivă a influenţei asupra lor.

---

[1] Susana Andea, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Legături politice (1656-1688), Cluj-Napoca, 1996, p. 332-334.

[2] Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. V, Bucureşti, 2003, p. 296.

[3] Iorga N. Istoria românilor, vol. VI, Monarhii, Bucureşti, 1938, p. 289.

[4] Domnii Ţării Moldovei, Studii, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, Civitas, 2005, p. 197.

[5] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 80.

[6] Iorga N., Istoria românilor, vol. VI, Monarhii, Bucureşti, 1938, p. 345.

[7] Stoide C., Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor moldo-poloneze din anii 1683-1684 // Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, vol. XIII, Iaşi, 1976, p. 75.

[8] Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone (sec. al XVII-lea), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, p. 305.

[9] Domnii Ţării Moldovei, Studii, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, Civitas, 2005, p. 199.

[10] Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone (sec. al XVII-lea), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, p. 305.

[11] Ibidem, p. 306.

[12] Stoide C., Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor moldo-poloneze din anii 1683-1684 // Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, vol. XIII, Iaşi, 1976, p. 80.

[13] Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone (sec. al XVII-lea), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, p. 307.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem, p. 309.

[16] Ibidem, p. 312.

[17] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 80.

[18] Domnii Ţării Moldovei, Studii, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, Civitas, 2005, p. 202.

[19] Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone (sec. al XVII-lea), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, p. 313.

[20] Domnii Ţării Moldovei, Studii, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, Civitas, 2005, p. 202.

[21] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 81.

[22] Xenopol A.D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. VII (de la Matei Basarab şi Vasile Lupu până la Brâncovanu), ed. a III-a, Ed. Carte Românească, Bucureşti, p. 262.

[23] Ibidem, p. 263.

[24] Ibidem.

[25] Susana Andea, Din relaţiile Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească în sec. XVII-lea, Cluj-Napoca, 1997, p. 173.

[26] Xenopol A.D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. VII (de la Matei Basarab şi Vasile Lupu până la Brâncovanu), ed. a III-a, Ed. Carte Românească, Bucureşti, p. 264.

[27] Giurescu C. C., Istoria Românilor, vol. III, partea I, Bucureşti, 1944, p. 205.

[28] Murgescu B., O domnie la cumpăna veacurilor: Constantin Cantemir, Magatin istoric, Bucureşti, p. 22.

[29] Dinastia Cantemireştilor (sec. XVII-XVIII), coord. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 53.

[30] Cantemir D., Descrierea Moldovei, 2007, p. 183.

[31] Cantemir D., Viaţa lui Constantin Cantemir zis cel Bătrân, domnul Moldovei, traducere în lb. română de Radu Albala, Bucureşti, 1960, p. 74-75.

[32] P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958, p. 29-30.

[33] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ed. a II-a revăzută, Bucureşti, 1959, p. 304.

[34] Dinastia Cantemireştilor (sec. XVII-XVIII), coord. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 75.

[35] Ibidem.

[36] Cantemir D., Viaţa lui Constantin Cantemir zis cel Bătrân, domnul Moldovei, Bucureşti, 1960, p. 154-155.

[37] Susana Andea, Din relaţiile Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească în sec. XVII-lea, Cluj-Napoca, 1997, p. 171.

[38] Călători străini despre Ţările Române, vol. VIII, Bucureşti, 1983, p. 88, 104, 119, 120.

[39] Susana Andea, Din relaţiile Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească în sec. XVII-lea, Cluj-Napoca, 1997, p. 176.

[40] Zaborovschi V., Politica externă a celor trei principate, Ţara Românescă, Transilvania şi Moldova, de la asediul Vienei (1683) până la moartea lui Şerban Cantacuzino şi suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu (1688), Bucureşti, 1925, p. 83-85.

[41] Mihnea I., Din legăturile lui Constantin Cantemir cu principele Mihai Apafi, Bucureşti, 1925, Revista Arhivelor, nr.2, p. 289-290.

[42] Susana Andea, Din relaţiile Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească în sec. XVII-lea, Cluj-Napoca, 1997, p. 199.

[43] N. Iorga, Acte şi scrisori din arhivele oraşelor ardelene (Bistriţa, Braşov, Sibiu), colecţia Hurmuzaki: Documente privitoare la istoria românilor, XV/2, Bucureşti, 1913, p. 1416.

[44] Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale. 1387-1858. Tratate. Alcătuitor I. Eremia, Chişinău, Universitas, 1992, p. 245-246.

[45] Xenopol A.D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. VII (de la Matei Basarab şi Vasile Lupu până la Brâncovanu), ed. a III-a, Ed. Carte Românească, Bucureşti, p. 270.

[46] Dinastia Cantemireştilor (sec. XVII-XVIII), coord. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 90.

[47] Boicu L., Principatele Române în raporturile politice internaţionale (sec. al XVIII-lea), p. 18, sursa: http://www.bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/B/BoicuLeonid-Principatele_romane.pdf

[48] Domnii Ţării Moldovei, Studii, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, Civitas, 2005, p. 207.

[49] Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone (sec. al XVII-lea), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, p. 330.

[50] Ibidem, p. 332.

[51] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 94.

[52] Dinastia Cantemireştilor (sec. XVII-XVIII), coord. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 83.

[53] Ibidem, p. 87.

[54] Tahsin Gemil, Relaţiile Ţărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti (1601-1712), Bucureşti, 1984, p. 407-408.

[55] Ibidem, p. 412-413.

[56] Ibidem, p. 418-419.

[57] Domnii Ţării Moldovei, Studii, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, Civitas, 2005, p. 208-209.

[58] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 111.

[59] Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone (sec. al XVII-lea), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, p. 334.

[60] Tahsin Gemil, Relaţiile Ţărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti (1601-1712), Bucureşti, 1984, p. 430-432.

[61] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 116.

[62] Domnii Ţării Moldovei, Studii, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, Civitas, 2005, p. 210.

[63] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 118-119.

[64] Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone (sec. al XVII-lea), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, p. 336.

[65] Tahsin Gemil, Relaţiile Ţărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti (1601-1712), Bucureşti, 1984, p. 433.

[66] Ibidem, p. 437.

[67] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 125.

[68] Uricariul A., Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, vol. II, Bucureşti, 1994, p. 192.

[69] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 130.

[70] Dinastia Cantemireştilor (sec. XVII-XVIII), coord. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 103.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem, p. 104.

[73] Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale. 1387-1858. Tratate. Alcătuitor I. Eremia, Chişinău, Universitas, 1992, p. 247.