"Moromeţii reformatori"

Timpul nu mai avea răbdare

   Nu am o predilecţie pentru divagaţiile beletristice, dar îndrăgesc lecturile, motiv pentru care, volens-nolens, apelez la mesajul anumitor opere şi la portretele unor personaje literare atunci când încerc să-mi formulez unele idei.

   Când un cuplu se destramă, este vina amândurora. Când o familie se destramă, este vina ambilor părinţi. Dar cine se face culpabil de dezintegrarea unei familii patriarhale?

    În protagonistul romanului Moromeţii, de Marin Preda, am regăsit câteva trăsături de caracter similare cu cele ale lui Mihai Ghimpu. Nu este preşedintele PL un "ţăran filosof", dar cred că dânsul întruchipează "capul unei familii de tip patriarhal". Precizez că nu mă leagă de "familia PL" nicio "relaţie de rudenie", nefiind membru al acesteia, însă fenomenul scindării şi, mai ales, cel al trădării, îmi provoacă interes. Vorba aceea: "îmi plac trădările, nu şi trădătorii".

   Ilie Moromete reprezintă prototipul tatălui iubitor, dar care nu şi-a exteriorizat sentimentul dragostei faţă de copiii săi. Acest personaj nu se face vinovat că feciorii din prima căsătorie au plecat la oraş, luându-i şi oile (alias fracţiunea parlamentară), şi caii (alias co-participarea în Guvern), ci de faptul că nu a reuşit să-şi reîntregească familia, eşuând în a-i convinge să revină acasă (alias în partid). Conflictul care a izbucnit din cauza Guicăi (alias Şăfu) nu putea fi aplanat, însă repercusiunile sale puteau fi atenuate. Este tot mai evident că Mihai Ghimpu îl întruchipează pe Ilie Moromete, iar plecarea feciorilor săi mai mari: Nilă, Achim, Paraschiv (alias "grupul Hadârcă") nu putea fi evitată, ca urmare a ispitei căreia i s-au dedat şi a caracterelor învolburate.

   Crearea unui aşa-numit "Consiliu de Reformare a sau al Partidului" nu a fost decât un act de trădare, după cum şi Ilie a fost trădat de către fiii săi, care au decis într-un mod unilateral şi ocult să-l părăsească. Că acel sus-numit Consiliu nu este nici de Reformare, şi nici al Partidului, nu reprezintă o noutate. Nu poate fi numită reformare acea tentativă de răzbunare, care se rezumă doar la schimbarea liderului. Şi, totodată, nu poţi să mai faci parte dintr-o formaţiune politică, din moment ce de facto te-ai disociat public şi de jure ai fost exclus.

   După cum în romanul lui Marin Preda, familia Moromete a fost supusă unei presiuni sociale căreia nu i-a rezistat, la fel şi pe eşicherul politic din R. Moldova, "familia PL" este supusă unor presiuni mediatice şi secesioniste.

(sursa imaginii: inconstantin.ro)

   Instinctiv, Mihai Ghimpu a înţeles drama "familiei" sale şi nu încearcă o reconciliere cu "fiii rătăciţi", ca nu cumva s-o piardă pe "Catrina" şi "copiii din cea de a doua căsnicie" (alias membrii PL rămaşi fideli politicii promovate de actualul lider). Dar în acest caz dânsul se va face vinovat de faptul că nu a încercat, la modul serios, şi nu ultimativ, să restabilească nişte punţi de legătură cu transfugii, chiar şi cu riscul erodării definitive a partidului pe care-l reprezintă. La urma urmei, ca să demontezi masca de lider autoritar, intransigent şi irascibil trebuie să surprinzi prin îngăduinţă, coabitare şi multă răbdare.

   Ca să poată Mihai Ghimpu să spună peste ani că "întotdeauna a dus o viaţă independentă", e nevoie de ceva mai mult decât să polemizeze cu nişte "vlăstari" de-ai lui, de pe poziţii beligerante. Pe de o parte, îi înţeleg exasperarea, îmi dau seamă că dânsul încă se află în stare de afect şi realizez că trădarea nu poate fi decât dureroasă, chiar şi cea în amorul propriu, însă pe de altă parte, dumnealui trebuie să conştientizeze că s-ar putea să rămână doar cu "pământul".

   În ceea ce-i priveşte pe "Moromeţii reformatori", dânşii şi-au ales calea. Au decis să joace rolul de "codaş la oraş" şi acest fapt îi priveşte. Şantajarea membrilor de partid din teritoriu prin inocularea ideii că respectivii vor prelua conducerea formaţiunii şi că doar datorită lor PL a rămas la guvernare nu este decât o cacealma. De fapt, datorită lor, tot ai lor sunt astăzi la putere. "La vremuri noi, tot noi."

   Timpul s-ar putea să le joace festa şi unora, şi altora. Încercând să se distrugă reciproc, ambele tabere nu fac decât să distrugă idealul pentru care pretind că au ajuns în politică. Partidul ca "familie patriarhală" nu le prieşte nici unora, nici altora, iar vina pentru scindare trebuie să şi-o asume atât unii, cât şi alţii.

Ministrul Apărării trebuie "apărat"?

   Domnul Vitalie Marinuţa, Ministrul Apărării al R. Moldova, a declarat, într-un interviu realizat de către respectabilul jurnalist Doru Dendiu, că "suntem gata să dăm riposta cuvenită unui atac din partea forţelor transnistrene".

(sursa: www.trm.md)

    Prin această afirmaţie hazardată, generalul (r) Vitalie Marinuţa s-a ante-pronunţat într-o chestiune sensibilă, provocând, volens-nolens, reacţii şi panică. Înţelegem atât insistenţa jurnalistului de a-i adresa unui ministru întrebări ostentative, cât şi tentativa (eşuată a) domnului Marinuţa de a calma spiritele. Însă domnia sa nu este persoana indicată pentru a exprima o asemenea poziţie oficială a statului şi, mai ales, într-o asemenea manieră impudică şi improprie. Explic:

   Conform Constituţiei, "Preşedintele Republicii Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării" (art. 77, al. 2) şi, totodată, "Preşedintele Republicii Moldova este comandantul suprem al forţelor armate" (art. 87, al. 1).

    Prin urmare, şeful statului, în calitate de garant al integrităţii teritoriale a ţării şi de comandant suprem al forţelor armate, poate şi trebuie să declare dacă (şi în ce măsură) Armata Naţională este sau nu pregătită să apere interesele cetăţenilor R. Moldova. O asemenea afirmaţie trebuie, eventual, să survină din partea preşedintelui ţării, şi nu din partea unui ministru, fie şi cel al domeniului de resort. La urma urmei, dacă un analist politic sau un expert militar avea să declare că forţele militare sunt capabile să riposteze, aceasta nu avea să reprezinte poziţia oficială a statului. Or, în cazul de faţă, poziţia oficială a statului (referitoare la ultimele escaladări a situaţiei pe Nistru) a fost formulată, într-un mod nejustificat, de către ministrul apărării, şi nu de către cel împuternicit şi indicat s-o facă.

   Totodată, misiunea Ministerului Apărării este "să elaboreze politica de apărare, să conducă şi să coordoneze construcţia şi dezvoltarea Armatei Naţionale, să determine riscurile şi ameninţările cu caracter militar şi necesităţile privind pregătirea sistemului naţional de apărare pentru asigurarea securităţii militare a statului". Cu alte cuvinte, ministrul apărării nu este cel care trebuie să declare public dacă Armata este sau nu pregătită (mai ales într-un asemenea context geopolitic), ci cel care trebuie să aibă grijă ca Armata să fie permanent şi cu adevărat pregătită.

   În declaraţia de astăzi, domnul Marinuţa a fost mai temperat, susţinând că a "apreciat starea de fapt a Armatei Naţionale, ca şi una de a fi gata în orice moment să facă faţă misiunii sale de bază". Dar această formulare nu este identică celei din interviu. Una este să declari că Armata este dotată cu tehnică şi armament, că efectivul acesteia este antrenat şi pregătit din punct de vedere tactic şi nu numai, şi cu totul altceva este să provoci, poate şi involuntar, spunând că Armata este gata de război. Şi-aşa miroase a praf de puşcă, de ce să mai pui gaz pe foc?

   Sigur, domnul ministru a reiterat că "soluţiile trebuie identificate exclusiv pe cale paşnică" şi că trasarea de către regimul neconstituţional de la Tiraspol a unor pretinse frontiere "nu poate conduce la o nouă confruntare militară", dar aceste afirmaţii sunt secundare ca impact mediatic, nemaivorbind de caracterul lor contradictoriu: la ce bun o armată pregătită de război, dacă suntem asiguraţi că oricum război nu va fi? Prin extensie, la ce bun armată naţională?

   Revenind la interviul cu pricina, sintagma "forţe transnistrene", pe care a utilizat-o domnul ministru, nu este doar indezirabilă, ci şi pernicioasă. Nu este clar la care forţe s-a referit dumnealui (cu toate că i-am recitit de câteva ori răspunsurile): ba se referea la contingentul militar rusesc, ba la "armata nistreană", ba la amândouă luate împreună. De ce domnul ministru, dacă tot s-a aventurat în declaraţii politice, care ulterior au fost apreciate şi preluate drept "poziţia oficială a Chişinăului", nu a spus franc şi fără echivoc: suntem gata să dăm riposta unui eventual atac din partea forţelor militare ruse din stânga Nistrului? Altminteri, dumnealui realimentează supoziţiile nefondate precum că războiul pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a R. Moldova nu a fost decât un "conflict local".

   Nu cred că ministrul apărării trebuie "apărat", după cum nici nu trebuie "atacat". Faptul că două formaţiuni politice i-au solicitat demisia (PCRM şi PSRM), iar altele i-au solicitat explicaţii (PL), nu înseamnă că acesta va fi ostracizat din viaţa publică (alias demis din funcţie), mai ales că este susţinut de o majoritate parlamentară.

   Finalmente, nu cred că domnul Marinuţa a fost impus să declare ceea ce a declarat, iar fiecare funcţionar public trebuie să-şi asume afirmaţiile şi, dacă doriţi, să fie mai precaut. 

   P.S. Dacă vom sări cu toţii în apărarea ministrului apărării, cine ne va apăra pe noi?

Alexandru Dughin şi "dugheana" lui Roşca

  Politologul rus Alexandru Dughin a venit la Chişinău la invitaţia lui Iurie Roşca. A ţinut o prelegere despre tot şi despre nimic. Галопом по Европе, cum s-ar spune. După ofensiva militară, economică şi geopolitică, Rusia a dat startul celei ideologice. Reţeta este simplă: scoţi de la naftalină un trubadur al vremurilor de restrişte a mişcării de eliberare naţională şi îl pui alături de un fundamentalist şi antioccidentalist consacrat.

   Am audiat consternat mai multe teze ale celor doi bărboşi şi m-am convins că "somnul raţiunii (noastre) naşte monştri". Trebuie precizat că la acea conferinţă de presă, "spuma societăţii moldave" a fost selectată pe sprânceană şi aproape toţi au încăput în "dugheană". Pentru cel care a organizat o asemenea spălare de creieri şi care se pretează a fi exponentul unei noi viziuni, bazate pe vechile orânduri civilizaţionale, în speţă - cele creştineşti, este de-a dreptul dezolant că în încăpere nu era nicio cruce. Dar faptul este explicabil, din moment ce statutul de "dugheană" este incompatibil cu asemenea "relicve".
   Pentru un individ care urăşte Europa, recursul la filosofii europeni este derizoriu. Înţelegem că se încearcă, în acest fel, umplerea vidului cognitiv, dar enumerând câţiva gânditori nu devii unul dintre ei. Mai ales când această enumerare este improprie, aleatorie şi nejustificată.
   Criticarea liberalismului devine superfluuă atunci când este aplicată de un anti-liberal învederat, la fel ca în cazul criticării Bisericii de către păgâni sau eretici. Cea de-a patra teorie politică pe care Dughin încearcă să o promoveze nu poate fi denumită, ceea ce înseamnă că nici forma acesteia nu este coagulată, cizelată, darămite fondul ei. Dintr-o perspectivă scolastică, teoria formulată este doar un amalgam de contra-argumente a celor trei teorii identificate anterior (liberalism/capitalism, socialism/comunism, naţionalism/nazism). Parafrazându-l pe Iorga, am putea spune că această teorie politică a lui Dughin are şi ceva nou, şi ceva bun, doar că ceea ce e nou nu este bun, iar ceea ce e bun nu este nou. Tentativa de arogare a paternităţii acestei teorii pretins euroasiatice denotă superficialitate, întrucât euroasiatismul s-a născut la începutul sec. XX, în minţile unor intelectuali refugiaţi după victoria Armatei Roşii în Războiul civil din Rusia. Teoria lumii multipolare nu este altceva decât un "imperialism" de tip colonialist. Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.
  Dezolant şi inoportun este acest pârţ demagogic al lui Dughin, mai ales că nu inovează, nu surprinde prin originalitate.
   În concepţia lui Dughin, naţiunile au fost create artificial. O asemenea abordare este paradoxal de liberală, din moment ce crearea programelor politice naţionale (alias a naţiunilor moderne) a fost, de-a lungul istoriei, apanajul formaţiunilor liberale. Că naţiunile nu sunt un dat al epocii moderne am spus-o cu varii ocazii. Că au existat naţiuni medievale au demonstrat-o cu prisosinţă istoricii de bună credinţă. Inducerea opiniei că naţiunea nu reprezintă altceva decât o comunitate virtuală, creată pentru a înlocui o comunitate reală, dispărută sau transformată (în ce anume, nu este definit) nu poate decât să provoace angoasă şi nedumerire. Perpetuarea convingerii că identitatea naţională va fi substituită de identitatea cosmopolită constituie un debuşeu oratoric, o sperietoare retorică, menită să eludeze eşecul identităţii de clasă în a sucomba-o pe cea naţională. Indubitabil, aceeaşi soartă va avea şi identitatea cosmopolită.
   Dughin a insistat şi asupra viziunii putiniste a euroasianismului, motivând că aceasta nu este decât o versiune economică a pseudo-ideologiei pe care încearcă (şi nu prea reuşeşte) să o definească. Referindu-se la Friedrich List, economistul german care a formulat caracteristicile "liberale" ale conceptului de naţiune, Dughin se contrazice, iar pledoaria sa devine desuetă. Nu poţi evoca şi aproba ideile liberale şi, totodată, să te manifeşti ca un anti-liberal.
   "Locul Occidentului este în occident", spune acelaşi bigot cu barbă. În replică, şi locul Orientului este în Orient, şi al asiaticilor în Asia, şi al europenilor în Europa. Dar problema este, în acest caz, a ruşilor, din moment ce nu este clar drept cine se identifică aceştia: ruşi sau rossiani, europeni sau asiatici? În continuare, Dughin consideră că proiectul euroasiatic ar răspunde unei imperiozităţi şi s-ar plia pe principiul civilizaţional.
   La capitolul stringenţă, proiectul este deficitar statelor europene şi este necesar doar ruşilor. Fluxul de imigranţi de origine asiatică este o problemă acută a Rusiei, şi mai puţin a altor state vizate în proiectul euroasiatic. Exploatarea iraţională a resurselor naturale şi lipsa investiţiilor în tehnologii şi infrastructură este, întâi de toate, o problemă a Rusiei şi apoi a celorlalte state dependente de ea etc.

Rusia este "prostituata Europei", deoarece vinde ceea ce i-a dat "mama natură", şi nu Europa este "prostituata Rusiei".
   Pretinsul filosof rus consideră că în Vestul Europei s-a instaurat democraţia minorităţilor (sexuale, a imigranţilor etc.), motiv pentru care dânsul propune o "democraţie a majorităţii". Nu este limpede cu care "majorităţi de măsură" operează, însă cert este că în eventualitatea în care Uniunea Euroasiatică va deveni fezabilă şi va trebui creat omul nou - euroasiaticul, se va invoca primatul majorităţii naţionale - cea rusească, iar atunci când vor trebui dominate celelalte  comunităţi religioase, se va pune accentul pe majoritatea confesională - cea ortodoxă.
   La capitolul civilizaţie, Dughin se contrazice, din moment ce, pe de o parte, consideră că există mai multe civilizaţii distincte, iar pe de altă parte, că acestea ar putea, coabitând în cadrul proiectului euroasiatic, să creeze o nouă civilizaţie. Din start, ideea este iluzorie, iar comparaţia cu Uniunea Europeană nu întruneşte decât elementele absurdului. Şi asta pentru că UE s-a creat ca o structură  supranaţională a unei singure civilizaţii - cea europeană, în timp ce UEA se vrea a fi o structură supracivilizaţională.
   Exemplificările la care s-a dedat Dughin denotă antiamericanism, antieuropenism şi chiar anti-euroasiatism. Nonşalanţa cu care abordează subiecte sensibile privind securitatea colectivă, migraţia, problemele economice ş.a. este debusolantă şi agasantă. Vorbind despre self-fullfiling prophecy, bigotul bărbos se complace în a vedea paiul din ochiul vecinului, şi nu bârna din ochiul propriu. Probabil, în viziunea sa, americanii şi europenii sunt de vină pentru atacurile teroriste de la Domodedovo şi din Cecenia sau de conflictul armat cu Georgia.
  George Damian a sesizat corect că "Dughin spune în esenţă că Basarabia este românească şi ar trebui să se unească cu România. Cu o condiţie: România să se alăture Rusiei, să fie de partea Uniunii Euroasiatice". Wishful thinking. Proiectul românesc derivă din interesele naţionale şi este similar proiectelor statelor UE, şi nu celor ale statelor asiatice.
   Finalmente, nu ne miră contextul în care s-a produs Dughin şi nici distorsionarea mediatică ce a urmat. Dar ne bucură faptul că pe lângă binecunoscuta manieră mioritică de a trata vizitele nepoftiţilor: 

- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,

Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! 

Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi; 

Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi, 

Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, 

Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale... 

De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi, 

Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.

 cel puţin un om, pe nume Oazu Nantoi, a dat dovadă de curaj, punându-l la punct pe indezirabilul Dughin: "Înainte de a spune despre visul euroasiatic, scoateţi trupele militare din Transnistria".

Cine de la o bancă comercială trebuie să treacă pe banca acuzaţilor?

   Speculaţiile pe seama aşa-numitelor "atacuri raider" au devenit o normalitate în peisajul public din R. Moldova. Este cunoscut faptul că Şăfu, campion en titre al "sportului" de isterizare a opiniei publice cu privire la presupusele atacuri raider, a beneficiat de capital politic de pe urma acestora. Urmează să aflăm şi cine sunt beneficiarii capitalului financiar. Întrucât cazul Băncii de Economii a intrat într-un declin mediatic derizoriu, s-a purces la "reabilitarea" unui alt caz.

   Într-un comunicat de presă emis de către BC "Moldova-AgroindBank" SA, în data de 27 mai a.c., se precizează că "banca, organele de conducere ale acesteia, precum şi acţionarii băncii, au devenit ţinta unor acţiuni frauduloase din partea unui grup de persoane care acţionează concentrat". În acest sens, nu sunt prezentate careva probe, care ar demonstra fără tăgadă că presupuşii raideri au acţionat concentrat. Motiv pentru care, Banca Naţională a Moldovei a emis, în data de 3 iunie, un comunicat de presă prin care anunţă că "examinează în prezent datele disponibile cu referire la tranzacţiile în cauză şi este în aşteptarea unui răspuns oficial la solicitarea adresată către autoritățile competente cu privire la orice informație relevantă în acest sens. De asemenea, Banca Naţională a solicitat de la noii acţionari ai băncii informaţiii oficiale despre identitatea acestora, identitatea beneficiarilor efectivi, a administratorilor, despre cotele substanțiale de participare în capitalul altor persoane juridice şi alte informații necesare pentru identificarea existenței sau inexistenței activității concertate a acționarilor respectivi". Prin urmare, guvernatorul BNM acţionează în conformitate cu legislaţia în vigoare şi nu întreprinde careva măsuri înainte de a se documenta. Anume o asemnea abordare nepărtinitoare, conformă intereselor statului, este necesară în asemenea situaţii.

   În acelaşi comunicat al MAIB, menţionat mai sus, se declară că "Operaţiunile suspecte cu pachete considerabile de acţiuni ale BC "Moldova Agroindbank" SA, au fost efectuate prin intermediul şi în cârdăşie cu Registratorul independent "Registru-Corect", care a favorizat transferurile ilegale de acţiuni emise de bancă". În răspunsul celor de la "Registru-Corect" sunt dezavuate acuzaţiile ca fiind nefondate şi se accentuează că "în situaţia în care acţionarii Băncii au prezentat setul necesar de documente, prevăzut de legislaţie pentru înregistrarea tranzacţiilor cu acţiunile Băncii şi nu a existat vreo interdicţie a organelor competente de a înregistra tranzacţiile cu acţiunile MAIB, Registratorul nu a avut dreptul şi niciun temei să refuze înregistrarea tranzacţiilor, fiind obligat în acest sens de legislaţia în vigoare". Totodată, Registratorul independent informează că "Nu poate fi vorba de anumite atacuri raider sau fraude, după cum afirmă conducerea MAIB, în condiţiile în care proprietarii acţiunilor au încheiat contracte de vânzare - cumpărare a acţiunilor, iar cumpărătorul a achitat costul lor conform prevederilor contractuale, ce a fost acceptat de către vânzător".

  Într-un material realizat de către Oleg Kosîh, autorul se întreabă de ce un conflict de interese dintre unii acţionari ai Băncii Moldova-Agroindbank şi conducerea acesteia a fost declarat ca fiind un "atac raider", mai ales că preşedintele băncii, doamna Natalia Vrabie, nu deţine nicio acţiune la instituţia bancară pe care o conduce, fiind, de fapt, un angajat al acţionarilor. Un alt aspect intrigant, menţionat în articolul domnului Kosîh, se referă la un comunicat de presă al Procuraturii Generale, în care se precizează că "procurorii au stabilit că, în baza unor contracte încheiate de către persoane ce gestionează Banca Comercială "Moldova Agoindbank" SA cu încălcarea prevederilor legislaţiei în vigoare (Legea instituţiilor financiare şi ale Regulamentului privind tranzacţiile cu persoanele afiliate băncii) pe parcursul anilor 2004-2006, conform estimărilor prealabile, instituţia a transferat pentru acordarea serviciilor de executare a lucrărilor de reparaţie şi recostrucţie a băncii şi filialelor sale suma de circa 13,9 mln. lei unor firme afiliate. Deşi legislaţia nu permite încheierea unor astfel de contracte cu firme afiliate, printre acestea, figurează şi trei întreprinderi ale căror fondator este Trofim Vrabie, soţul preşedintelui BC "Moldova Agroindbank" - Natalia Vrabie. Astfel, persoanele care gestionează BC "Moldova Agroindbank" SA, folosind intenţionat situaţia de serviciu, în rezultatul punerii în aplicare a acestor scheme frauduloase, în interes personal, au cauzat daune în proporţii deosebit de mari intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice, acţionari ai băncii".

   Pe site-ul Bursei de Valori a Moldovei, la rubrica Statistica > Statistica tranzacţiilor din ultima lună > statistica 29.04 - 03.05, figurează doar o singură tranzacţie cu acţiunile MAIB, din data de 03.05.13, efectuată la ora 14:31, aceasta fiind de tip vânzare-cumpărare, iar cele 12 acţiuni vândute au fost estimate la suma de 13.200 lei. Despre tranzacţiile efectuate în lunile martie-aprilie nu există careva date. În tot cazul, orice tranzacţie efectuată prin intermediul bursei de valori este legală, din moment ce funcţionează principiul licitaţiei şi al consensului comun dintre vânzător - cumpărător.

   Într-o investigaţie a Ziarului de Gardă, în care este indicată opinia unor reprezentanţi SIS, fără a fi specificată funcţia şi numele acestora, probabil sub protecţia anonimatului, se precizează că "S-a constatat o continuitate a tranzacţiilor cu acţiunile în favoarea companiilor off-shore, unde verificarea bonităţii financiare a acestora, precum şi a beneficiarilor efectivi, crează dificultăţi în investigaţii, ceea ce permite eventualelor grupuri de persoane ce stau în umbră să-şi realizeze scopurile de acaparare a acţiunilor. Până în prezent, tranzacţiile cu acţiunile MAIB au concentrat pachetele minoritare de acţiuni în proprietatea firmelor off-shore. În consecinţă, a fost iniţiat un dosar de urmărire penală, instrumentat de Procuratura Generală (PG)". Înţelegem temerile presupuşilor ofiţeri de securitate, privind dificultatea investigării cazului, dar, în acelaşi timp, semnalăm lipsa unui cadru normativ în privinţa transparenţei tranzacţiilor în care sunt implicate firmele off-shore. De asemenea, nu se cunoaşte poziţia foştilor acţionari, motiv pentru care este superfluă orice tentativă de culpabilizare a actualilor proprietari de comiterea unor infracţiuni. Până la urmă, tranzacţiile de vânzare-cumpărare se prezumă a fi legale până la proba contrarie demonstrată în instanţa de judecată, iar conducerea unei instituţii bancare, care nu deţine acţiuni la banca pe care o gestionează, nu ar trebui să se lanseze într-o campanie mediatică denigratoare pentru însăşi imaginea instituţiei pe care o reprezintă. Cu alte cuvinte, cine anume de la banca comercială trebuie să treacă pe banca acuzaţilor este încă neclar.

   Corneliu Gandrabur afirmă pe blogul său următoarele: "conflictul dintre acţionarii şi conducerea MAIB trebuie să se petreacă în culise, iar pe cale amiabilă să fie rezolvată problema, iar clienţii instituţiei nici să nu ştie şi să nu aibă de suferit în urma acestor presupuse atacuri". Subscriem acestei opinii.

   Bloggerul Grigore Vieru susţine că isterizarea mediatică, demarată de conducerea MAIB, a fost rezultatul solicitării din data de 21 mai, depuse de către 6 dintre cei 7 noi acţionari, de a fi convocat Consiliul de Conducere al Băncii. Concluzionând, autorul afirmă că "dacă acuzaţiile aduse dnei Vrabie sunt fondate, atunci asistăm la un adevărat atac raider din partea celor care conduc această bancă şi nu a noilor acţionari".

   În fine, Veaceslav Balacci este îngrijorat de faptul că "din vara lui 2011 MAIB ne-a tot obişnuit cu.. comunicate, mai nou aruncate în presă noaptea, în care se vorbeşte că banca ar fi ţinta unor atacuri din partea unor raideri. Nu ştiu dacă modul acesta de a acţiona este unul tocmai loial intereselor băncii în particular şi pieţii bancare a ţării în general. Or specificul activităţii bancare face ca imaginea publică proastă să fie în stare să dărâme şi cea mai bine pusă la punct instituţie".

   Mai răbdăm puţin şi vom afla deznodământul.

"Victorie à la Pirus" a comuniştilor la Curtea Constituţională

   Dura lex, sed lex

     Legea Nr. 192 din 12 iulie 2012 a avut un scop nobil, acela de a declara ilegală simbolistica regimului totalitar comunist, dar realizarea acestui scop a fost lamentabilă. Graba cu care s-a adoptat această lege, care a reprezentat, de fapt, o condiţionare a unei foste componente a Alianţei pentru Integrarea Europeană (a PL-ului), pe care celelalte două formaţiuni politice nu o agreau, ca să nu spun că o respingeau (unii din invidie şi perfidie, alţii din aversiune), nu putea să confere certitudine reuşitei unui asemenea demers ambiţios şi imperios.

   Salubrizarea spaţiului public nu se face ascunzând gunoiul sub preş. Nu te poţi porni la drum punând carul înaintea boilor. Condamnarea unui simbol nu trebuie să constituie condiţia de sine quo non prin care un partid parlamentar, aflat în opoziţie, că fie declarat ilegal.

   Primo, trebuia abrogat Art. 2 din Hotărârea Prezidiului Parlamentului (nr. 683-XII din 23 august 1991) "Cu privire la Partidul Comunist din Moldova", care prevede dreptul cetăţenilor R. Moldova, care împărtăşesc idealuri comuniste, să se asocieze în organizaţii de partid comuniste.

   Secundo, trebuia abrogată Hotărârea Prezidiului Parlamentului prin care Partidul Comuniştilor a fost repus în legalitate.

   Tertio, Raportul privind aprecierea istorică şi politico-juridică a regimului comunist totalitar din Republica Moldova, elaborat de Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova, constituită prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 165-V din 14 ianuarie 2010, trebuia să fie adoptat de către Parlament şi nu pur şi simplu să se facă trimitere la acest Raport, prin Hotărârea Parlamentului Nr. 191 din 12 iulie 2012.

   Quattro, Legea Nr. 192 trebuia să conţină prevederi clare, univoce şi conforme standardelor europene. Nu este cazul să insist asupra faptului că în textul legii nu figurează expres simbolul „secera şi ciocanul suprapuse” (care este o cu totul altă emblemă decât cea a secerii şi ciocanului, ale căror elemente se prezumă a fi nesuprapuse), motiv pentru care accentuez forma de plural a lexemului „simbol”, utilizat în lege, care însă nu are suportul clarităţii în contextul formulării. Cum poţi să interzici „utilizarea simbolurilor regimului comunist totalitar”, indicând doar un singur simbol: „secera şi ciocanul şi orice suport cu aceste simboluri”? De asemenea, cum se poate interzice „promovarea ideologiilor totalitare”, fără a se preciza despre care ideologii este vorba? Nu există o apreciere univocă, unanim acceptată, asupra definirii unei sau altei ideologii ca fiind totalitară, cu atât mai mult, textul legii, fiind ambiguu, devine superfluu. Este inadmisibil să interzici promovarea tuturor ideologiilor totalitare, de altfel, nedefinite legal, şi, totodată, să interzici un singur simbol, iarăşi nedefinit, al unei singure ideologii totalitare. Încă o dovadă a faptului că „graba strică treaba”.

   În mod evident, comuniştii au speculat astăzi pe seama inadvertenţelor din Legea Nr. 192, repurtând, totuşi, o victorie efemeră. De-aş fi în locul lor, nu m-aş bucura. Dânşii au câştigat partida „la masa-verde”, dar sigla „echipei” lor este un furt, un plagiat, la care vor trebui să renunţe de bună-voie sau vor fi nevoiţi să o facă. Nu poate un partid să-şi aroge un simbol al unei entităţi statale, fie aceasta şi defunctă.

   Unul dintre autorii sesizării a invocat presupusa discriminare la care PCRM ar fi fost supus. Pertinentă a fost în acest sens precizarea reprezentantului Guvernului, care a menţionat că nu există legătura dintre discriminant şi discriminat. Aş adăuga că, de fapt, PCRM discriminează celelalte partide din R. Moldova, din moment ce exploatează un simbol ce nu constituie proprietatea sa, nefiind „brevetat” de către acesta, şi care are o istorie de cca 100 de ani, ceea ce creează condiţii inechitabile în raport cu simbolurile altor partide, care sunt de dată recentă. Analogic, un partid care şi-ar atribui ca emblemă crucea creştină sau stema familiei imperiale a Romanovilor ar fi privilegiat în comparaţie cu alte formaţiuni politice (care trebuie să-şi promoveze mesajul prin intermediul „stejarului”, „trandafirilor”, „strugurelui” etc.).

   Un alt aspect din pledoaria autorilor sesizării îl constituie presupusa încălcare a dreptului la exprimare al sutelor de mii de cetăţeni ai R. Moldova. Această aberaţie a fost lansată în calitate de diversiune. Votanţii PCRM nu sunt, ab initio, promotorii simbolisticii comuniste. Cu alte cuvinte, raţiunile votării unui partid politic nu rezidă doar din emblema acestuia, ba chiar într-o măsură infimă. Indubitabil, sigla este un atribut al formaţiunilor politice, dar nu cel mai important. Cu excepţia membrilor şi simpatizanţilor activi ai PCRM, nimeni nu-şi exercită, în R. Moldova, dreptul la exprimare utilizând „secera şi ciocanul suprapuse”.

   Un alt pseudo-argument al deputaţilor comunişti este convingerea că doar PCRM întrebuinţează „secera şi ciocanul suprapuse” pe teritoriul R. Moldova. În regiunea separatistă din stânga Nistrului simbolul respectiv este ubicuu şi insistent promovat. Fapt ce conferă legitimitate scopului de a declara ilegală utilizarea acestuia, din considerentul securităţii naţionale şi al integrităţii teritoriale, după cum prevede şi Art. 10, al. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

   În fine, această Victorie a lui Pyrrhus, repurtată de către comunişti, s-ar putea să-i „îmbete cu apă rece”, dar esenţial este ca legiutorului să-i prindă bine acest „duş rece”. Nu poţi veni în 10 oameni pe terenul de fotbal şi să pretinzi că ai pierdut din cauza „arbitrului” sau a condiţiilor meteorologice. Nu poţi să adopţi o lege de parcă ai compune un eseu. Similar, nu înţeleg cum un preşedinte poate promulga o lege şi, în acelaşi timp, să fie indiferent de constituţionalitatea ei (accentuez că instituţia prezidenţială nu şi-a prezentat opinia şi nici nu a delegat un reprezentant la şedinţa Curţii Constituţionale din 04.06.2013).

   Din păcate, astăzi matematica (voturilor judecătorilor Curţii - 2,5 contra la 1,5) a învins heraldica, după cum heraldica părea că învinsese juridica. Dragi prieteni, s-a pierdut o bătălie, dar nu şi războiul.